Practic, deși apelezi la stat pentru a fi tu însuți deservit, ajungi tu să servești statul, într-o acoladă de procese birocratice. Problema este cu atât mai critică în contextul în care cetățeanul are nevoie urgentă de sprijin. Serviciile sociale sunt cel mai bun exemplu; în general, apelăm la ele în momente cheie ale vieții, fie când suntem vulnerabili, fie când necesitatea este majoră. Întocmai atunci se testează soliditatea contractului social: cât de bine ne putem baza pe stat atunci când avem nevoie mai mare de el?
Aici intervine digitalizarea în discuție. Fiecare revoluție industrială a provocat progrese tehnologice majore, iar ele au rescris contractul social așa cum era el clădit. Cea de-a Patra Revoluție industrială nu face excepție: tehnologiile reformulează statul social așa cum îl cunoaștem. În prezent pare că transformarea digitală și tehnologiile emergente mai degrabă accentuează inegalitățile dintre noi. Lucrurile, însă, nu ar trebui să stea așa; ar trebui să fie fix invers. De aceea, noul contract social trebuie să fie unul digital, iar statul social trebuie să traverseze același tip de tranziție.
Până la a dezvolta un stat social digital, însă, avem nevoie de o etapă intermediară. Noi o numim „digital-enabling state”. Dacă, până acum, dezbaterea despre statul digital „enabling” se referea la tranziția către o formă de organizare socială care împuternicește autonomia individului și comunităților prin servicii targetate, în spațiul digital un astfel de scenariu prinde un cu totul alt contur.
Prin conceptul de digital-enabling state înțelegem ansamblul serviciilor electronice, platformelor, instrumentelor de guvernanță și eficientizare care facilitează interacțiunea dintre instituțiile statului social și beneficiarii acestora. Conceptul de digital-enabling state propune, în termeni practici, transferul de la o paradigmă de gestiune fragmentată a serviciilor statului social în ecosistemul actual către o paradigmă de accesibilizare a acestor servicii și adaptare a lor prin mijloace inovatoare. În esență, digital-enabling state ca paradigmă constituie etapa de tranziție între faza operațională și cea programatică a statului social.
Pentru a ajunge să definim acest tip de stat, avem nevoie de o strategie operațională solidă: servicii sociale electronice, accesibile și incluzive. Unghiul analitic cel mai pragmatic este cel al evenimentelor de viață integrate. Prin evenimente de viață integrate ne referim, în esență, la servicii digitale pe care statul le oferă pentru a îndeplini nevoia cetățeanului într-un moment-cheie.
Studiul nostru arată că România are deja „piese” importante în acest puzzle. De exemplu, HUB MMPS, polul de acordare digitală a beneficiilor sociale dezvoltat de către Ministerul Muncii, a făcut un pas concret în digitalizarea unor beneficii: oferă informații despre pași, calcul estimativ și depunere digitală (cu analiză, calcul și decizie fără deplasare) pentru alocația de stat, indemnizația de creștere a copilului, stimulentul de inserție și venitul minim de incluziune.
În ecosistemul ocupării forței de muncă există inițiative multiple digitale la ANOFM (platforme, servicii online), iar în zona asistenței sociale apar investiții precum SNIAS, care indică o direcție de integrare. În plus, în domeniul dizabilității, ANPDPD are un rol esențial de coordonare și standardizare, și implementează programe punctuale care pot fi integrate într-un parcurs digital (de exemplu, sprijinul financiar pentru achiziționarea unor tehnologii asistive). Problema nu este că nu există digitalizare; problema este că aceste piese nu sunt încă orchestrate într-o experiență unitară pe evenimente de viață.
De aceea, policy paper-ul dezvoltă trei use-case-uri, ca „piloți” pentru un stat care sprijină cetățeanul în momente cheie ale vieții, în loc să complice. Primul este șomajul: încetarea contractului de muncă ar trebui să declanșeze un parcurs în care cererea e simplificată și precompletată, eligibilitatea e verificată rapid, decizia e comunicată clar, plata pornește la timp, iar reintegrarea (consiliere, formare, mediere) devine parte din același traseu, nu un serviciu separat.
Al doilea este dizabilitatea: propunem un dosar digital unic, împuterniciri pentru aparținători, evaluare și decizii transparente, urmate de activarea coerentă a drepturilor și conectarea cu sprijinul relevant (inclusiv tehnologii asistive), alături de management de caz pentru situațiile complexe.
Al treilea este planificarea familială: de la planificare familială și sarcină, la naștere, beneficii, sănătatea copilului și înscrierea în educație — un traseu predictibil, care reduce incertitudinea administrativă și face sprijinul real, nu doar teoretic.
În esență, statul trebuie să ia o decizie majoră în climatul actual: fie lasă tehnologiile să accentueze inegalitățile, fie le transformă într-o forță a incluziunii. Acest material propune soluții punctuale pentru ca transformarea digitală să devină un pilon al incluziunii sociale în România. Ideile din prezentul document vor fi dezvoltate pe parcurs, în contextul unor viitoare eforturi lucrative de consolidare a propunerilor de politică publică fructificate în acest material.