Maturitatea statului digital în România nu arată deloc bine. Propunem cinci pași pentru noul guvern și explicăm de ce nu mai putem aștepta:

În acest working paper este analizat conceptul de digital enabling state ca soluție pentru problematica serviciilor sociale electronice. Trei exemple sunt prezentate în acest sens: parcursuri unitare pentru gestiunea șomajului, gestiunea dizabilității și planificarea familială. Sunt prezentate soluții concrete pentru fiecare caz în parte. Ele sunt inspirate atât din modelele de bună practică internaționale și studii de referință, cât și din realitățile prezente în România.

România este perpetuu pe ultimele (adesea, chiar ultimul) locuri în ceea ce privește cei mai importanți indicatori ai Uniunii Europene privind inovarea (locul 27 din 27), aidoma celor mai importanți indicatori ai transformării digitale guvernamentale ai OCDE (locul 27 din 27) și similar în materia celor mai mulți indicatori ai conceptului general de „digitalizare”. Ne regăsim astfel într-o lume în care tehnologia și reglementările aferente avansează într-un ritm alert, dar în care statul român își asumă identitatea de observator pasiv.

Dacă algoritmii pot rescrie democrația așa cum au făcut-o în sezonul electoral din 2024 și 2025, instituțiile trebuie să fie pregătite să o ocrotească. Pentru a putea combate dezinformarea digitală și interferența hibridă, avem, însă, nevoie de o arhitectură clară de guvernanță: roluri punctuale, politici curajoase și o bună coordonare între instituții. Un proiect de țară al „rezilienței digitale” și un „scut digital” pentru România nu se clădesc în silozuri, ci prin structuri de guvernanță solide. Modelul nostru este unul „whole-of-government to whole-of-society”, segmentat pe trei niveluri: nivelul strategic (un departament special la Administrația Prezidențială), nivelul operațional (Hub pentru Reziliență Digitală și Apărare Cognitivă la Guvern), respectiv nivelul societal.

În contextul în care îmbunătățirea serviciilor publice necesită dezvoltarea capacității instituționale și presupunând că sistemul patronal-clientelar nu poate fi eliminat peste noapte, soluția realistă pe termen scurt este valorificarea potențialului fiscal deja existent, dar necolectat. Digitalul devine un instrument-cheie în acest proces, acesta jucând un rol esențial în facilitarea relației dintre stat și autoritatea fiscală și în consolidarea unor procese, de la reducerea evaziunii la amplificarea eficienței, prin reclădirea încrederii și transparenței în „contractul fiscal” al societății noastre.

Nașterea unui copil și evenimentele asociate (înregistrarea, obținerea indemnizației pentru creșterea copilului, acordarea stimulentului pentru revenirea mamei la locul de muncă și acordarea alocației de stat) implică un număr mare de instituții: de la unitatea medicală care emite certificatul medical constatator, la autorități locale prin structurile de evidență a populației și structuri responsabile cu acordarea prestațiilor financiare. Fiecare dintre aceste instituții operează pe baza unor proceduri și cerințe documentare distincte, producând un parcurs neunitar, în care responsabilitatea integrării informațiilor cade în mod disproporționat pe umerii proaspeților părinților, aspect care ar putea fi adresat prin transformarea digitală a demersurilor.

Copiii de astăzi nu mai sunt doar „utilizatori” de tehnologie. Încă din primele etape ale formării lor, aceștia capătă rolul de actori principali ai unei lumi în care competențele digitale decid șansele la educație, muncă și participare civică. Alfabetizarea digitală timpurie devine, astfel, cheia unei Românii incluzive și competitive. În acest policy paper sunt investigate lecții pe care România le poate prelua din bunele practici europene și ce pași sunt posibili pentru ca școala noastră să-și sprijine „nativii digitali”, printr-un cadru inovator de politică publică, inovare curriculară și o transformare a modelului pedagogic actual.