România trebuie să lanseze portofelul EUDI până la finalul lui 2026. Analizăm riscurile și soluțiile pentru implementare și adopție, aici.

Maturitatea statului digital în România nu arată deloc bine. Propunem cinci pași pentru noul guvern și explicăm de ce nu mai putem aștepta:

Documentul propune instituționalizarea coordonării digitalizării la nivelu unui viceprim-ministru fără portofoliu, cu un mandat explicit pe reformă și eficientizarea statului prin transformare digitală, asistat de un Government Chief Information Officer (GCIO) cu rang de secretar de stat în aparatul de lucru al vicepremierului. Funcția de GCIO este prezentată în filiația sa internațională ca un rol de leadership instituțional, nu doar tehnic, care conectează decizia politică, managementul portofoliilor de proiecte și bugetele. La nivel operativ, se propune o rețea guvernamentală de CIO din fiecare minister, ca „schelet” al transformării digitale. CIO-ii ministeriali, încadrați în direcții integrate Transformare Digitală & IT, ar avea mandat sectorial în implementarea direcțiilor agreate la nivel guvernamental.

Principiul Pareto se aplică și în digitalizare: ea înseamnă 20% tehnologie și 80% management al transformării. România nu duce lipsă nici de tehnologie, nici de resursele care-i permit să o dezvolte. În aceste condiții, ce lipsește în ecuația transformării digitale românești? Un „comandament”, o instanță a deciziei colective care să reunească toți actorii relevanți în jurul unui proiect al României digitale. Acest material explorează parcursul complicat al guvernanței digitale în România și propune opțiunea unui Consiliu Digital pentru România, analizând o potențială structură, formă de operaționalizare și rolul acestuia drept pol pentru „consensul digital național”.

Nașterea unui copil și evenimentele asociate (înregistrarea, obținerea indemnizației pentru creșterea copilului, acordarea stimulentului pentru revenirea mamei la locul de muncă și acordarea alocației de stat) implică un număr mare de instituții: de la unitatea medicală care emite certificatul medical constatator, la autorități locale prin structurile de evidență a populației și structuri responsabile cu acordarea prestațiilor financiare. Fiecare dintre aceste instituții operează pe baza unor proceduri și cerințe documentare distincte, producând un parcurs neunitar, în care responsabilitatea integrării informațiilor cade în mod disproporționat pe umerii proaspeților părinților, aspect care ar putea fi adresat prin transformarea digitală a demersurilor.

Copiii de astăzi nu mai sunt doar „utilizatori” de tehnologie. Încă din primele etape ale formării lor, aceștia capătă rolul de actori principali ai unei lumi în care competențele digitale decid șansele la educație, muncă și participare civică. Alfabetizarea digitală timpurie devine, astfel, cheia unei Românii incluzive și competitive. În acest policy paper sunt investigate lecții pe care România le poate prelua din bunele practici europene și ce pași sunt posibili pentru ca școala noastră să-și sprijine „nativii digitali”, printr-un cadru inovator de politică publică, inovare curriculară și o transformare a modelului pedagogic actual.

Lansăm raportul Digital Governance Framework for Romania, comandat de Edge Institute și realizat de Digital Nation, un grup de experți și lideri ai demersurilor de transformare digitală din Estonia.

În pofida a peste trei decenii de inițiative dedicate digitalizării administrației publice, România continuă să se confrunte cu o guvernanță digitală fragmentată și insuficient consolidată la nivel strategic. Analiza de față trasează evoluția arhitecturii instituționale din domeniul digitalizării la nivel guvernamental, cu accent pe transformările succesive ale structurilor de coordonare în domeniu. Fragmentarea este vizibilă și la nivel sectorial, exemplul digitalizării în sănătate fiind emblematic: multiple structuri coexistă fără o linie de comandă clară. Practicile internaționale, din Estonia, Franța și Regatul Unit, ilustrează că guvernanța digitală, deși necesită adaptare la specificul țării, are un numitor comun: nevoia unei structuri puternice de coordonare.