Sari la:
La începutul lui 2024, Kristalina Georgieva, directoarea FMI, a scris ceva ce puțini lideri au luat în serios la momentul respectiv: „Aproape 40% din locurile de muncă la nivel global sunt expuse la AI. Această tehnologie va adânci inegalitățile dintre țări dacă guvernele nu acționează acum.” Mai bine de doi ani mai târziu, sunt câteva cercetări și articole care par a confirma avertismentul. Iar România nu a acționat mai deloc în aceste 24 de luni la capitolul AI.
Acest material nu propune previziuni dedicate unui viitor abstract al muncii sau unor scenarii SF ce implică AI. Propune, însă, un manifest ce vizează o tensiune care crește, constant, în call centerele din Cluj, în multinaționalele din București, în sălile de ședințe din toată țara, dar și în satele și în micile orașe care, din diverse motive, au fost plasate la periferia trendului de reindustrializare și tehnologizare. Au scris despre această tensiune și Alexandru Dănescu și Roland Kristo, într-un raport publicat anul trecut pentru Edge Institute.
Este o continuare a apelului de acum câteva săptămâni, când subliniam că nu avem nicio instituție care să monitorizeze acest fenomen, să măsoare efectele sau să îl gestioneze. Pur și simplu nu există nimeni responsabil pe subiect în „organigrama” statului român.
Înainte să intrăm în detalii, o precizare metodologică necesară: ce urmează nu este speculație despre ce ar putea face AI în viitor. Este o sinteză a ce spun deja cele mai riguroase instituții de cercetare economică globală, FMI, McKinsey Global Institute, World Economic Forum, cercetători peer-reviewed din universitățile europene de top, despre ce se întâmplă acum și ce urmează în orizontul 2026-2030. România nu apare în aceste analize ca o excepție norocoasă. Apare, atunci când apare, ca un caz de risc maxim.
Dubla capcană: expuși și lenți în același timp
McKinsey are, în raportul din 2024 „A New Future of Work: The Race to Deploy AI and Raise Skills in Europe and Beyond”, un termen pentru ce i se întâmplă României: „double jeopardy”, dubla capcană. Se aplică țărilor care sunt simultan cele mai expuse la automatizare și cele mai lente în adoptarea AI. Mecanismul e simplu și brutal: acestea pierd locurile de muncă fără să câștige productivitatea. Plătesc costul tranziției fără să primească beneficiile. Pierd pe ambele fronturi în același timp.
Raportul McKinsey mai estimează că în Europa tranziția nu e uniform distribuită. Țările cu sisteme de recalificare slabe și instituții digitale fragile vor absorbi șocul fără a captura beneficiile, avertizează explicit autorii. Această previziune pornește, de altfel, de la exemple istorice valide.
România bifează toate condițiile pentru această capcană. Are o structură economică concentrată în categorii cu risc ridicat de automatizare. Are unul dintre cele mai scăzute niveluri de adopție AI din UE. Are un sistem de formare profesională subfinanțat și nereformat. Și nu are nicio instituție care să gestioneze activ tranziția. Dubla capcană nu e un risc teoretic pentru România. E pur și simplu o descriere a situației actuale.
Mustafa Suleyman numește această dinamică în The Coming Wave (2023) „the containment problem”. Pe scurt, instituțiile avansează cu o viteză mult mai scăzută decât tehnologia. România ilustrează perfect această asimetrie: tehnologia intră în economie prin sectorul privat prin câțiva early-adopters, campioni locali, dar infrastructura instituțională care ar trebui să gestioneze tranziția rămâne blocată în logica secolului XX și în arhivele prăfuite pline de dosare cu șină.
Ce automatizează AI primul și câți români sunt în această zonă
World Economic Forum, în Future of Jobs Report 2025, cel mai complex studiu anual pe piața muncii globală, bazat pe date de la peste 1.000 de angajatori care reprezintă 14 milioane de angajați din 55 de economii, listează categoriile ocupaționale cu cel mai ridicat risc de automatizare în orizontul 2025-2030:
- Operatori de date și procesare documente
- Contabili, auditori și analiști financiari de nivel mediu
- Funcționari din zona administrativă, în sectorul public și privat
- Operatori de call center și servicii clienți
- Procesatori de tranzacții financiare și bancare
- Analiști de date de nivel entry și mediu
- Secretari și asistenți din zona administrativă
Acestea nu sunt categorii marginale în economia românească. Sunt o parte din coloana vertebrală a clasei de mijloc urbane construite în ultimii 20 de ani. BPO-ul și shared services-ul din Cluj, Iași, București și Timișoara. Back-office-ul bancar și al multinaționalelor. Administrația publică centrală și locală. Firmele de contabilitate și audit care deservesc zecile de mii de IMM-uri românești.
Nu avem un calcul oficial al expunerii. Nimeni nu l-a făcut și aceasta este în sine o problemă de guvernanță, nu una tehnică. Datele INS privind structura ocupațională, puse alături de taxonomia WEF și de clasificarea FMI a gradului de expunere la AI pe categorii de joburi, sugerează că între 1,2 și 1,8 milioane de angajați români aparțin unor categorii cu risc ridicat de automatizare în orizontul 2025-2030. Aceasta este, proporțional cu forța de muncă totală, una dintre cele mai ridicate expuneri din Europa Centrală și de Est.
Ce mai este de subliniat aici: a fi în zona de risc diferă de pierderea automată a jobului mâine. Dar natura muncii se va transforma radical și rapid, valoarea economică a acelei munci se comprimă, și fără recalificare pro-activă și adopție AI în paralel, acești angajați devin din ce în ce mai puțin competitivi față de omologii lor din țările care atacă activ tranziția. Doug O’Laughlin o descrie fără menajamente: „$10-25k înlocuiesc jobul unui analist de $120.000 pe an. Asta nu înseamnă că analistul dispare mâine, ci că valoarea sa e într-un colaps imediat.”
Raportul FMI din 2024, „Gen-AI: Artificial Intelligence and the Future of Work”, elaborat de opt economiști ai Fondului, rafinează această analiză și introduce o distincție esențială între economii „complementare AI”, cele cu mulți knowledge workers de înaltă calificare, unde AI augmentează productivitatea, și economii „expuse AI”, cele cu o proporție mare de muncă cognitivă de rutină, unde AI substituie direct productivitatea. România se încadrează ferm în a doua categorie. Nu doar din cauza nivelului de educație al forței de muncă, unul dintre cele mai folosite argumente, ci mai degrabă din cauza structurii economice: am construit o economie de servicii de nivel mediu, exact segmentul pe care AI îl automatizează cel mai rapid și mai complet.
Paradoxul adopției: de ce cei mai expuși adoptă cel mai puțin
Eurostat arată că în 2025, 1 din 6 europeni folosește deja AI generativ la job, în creștere semnificativă față de anul anterior. La capătul opus al clasamentului european se află România, cu aproximativ 5% utilizare profesională a AI generativ, conform aceluiași raport. E o cifră legată de politici publice sau mai precis de absența lor.
.png#file){kind=link}
Apoi, există o logică perversă în acest paradox. Țările cel mai expuse la automatizare sunt și cele care adoptă AI cel mai lent tocmai pentru că nu au structura de guvernanță care să forțeze și să faciliteze tranziția. Fără politici publice care să stimuleze adopția, fără programe de recalificare, fără semnale clare din partea statului că această tehnologie e o prioritate națională, oamenii stau pe loc. Companiile amână. IMM-urile nu au resurse să experimenteze pe cont propriu. Iar administrația publică, care ar putea fi primul motor de adopție la scală și ar putea semnala direcția pentru întreaga economie, rămâne blocată în logica dosarului cu șină.
McKinsey avertizează că diferența de rezultate între țările europene e o consecință a alegerilor de politică publică. „Alegerile făcute astăzi pot relansa creșterea productivității”, scriu autorii, iar diferența dintre scenariul activ și cel pasiv e de la 3% creștere anuală la 0,3%. De zece ori mai puțin. Franța, Estonia, Danemarca au făcut aceste alegeri. România încă ezită, deși performanța economică în 2024-2026 e mai degrabă stagnare decât creștere.
Cercetarea publicată în aprilie 2026 de Eduardo Amaral, Mijail Naranjo-Zolotov și Fernando Bação, primul studiu peer-reviewed care măsoară AI readiness în e-guvernarea tuturor statelor membre UE, utilizând date armonizate Eurostat și European Commission eGovernment Benchmark, confirmă și calibrează acest tablou. Autorii operaționalizează gradul de pregătire pentru adopția AI pe două dimensiuni: factori instituționali (stabilitatea aranjamentelor administrative, transparența decizională, nivelul de încredere în guvern) și factori organizaționali (capacitatea de a livra servicii digitale integrate, coordonarea inter-departamentală, adaptabilitatea la noi tehnologii).
„Disparitățile instituționale și digitale dintre statele membre creează un teren inegal din start”, concluzionează studiul. „Factorii instituționali și organizaționali contribuie în mod măsurabil la diferențele de AI readiness între statele UE.” România se află în cluster-ul de risc maxim pe ambele dimensiuni. Graficul e trist. Tocmai de aceea îl lăsăm mai jos.
Engels' Pause, varianta românească
Ați auzit probabil de Revoluția Industrială ca un exemplu clar de poveste de succes. Dar între 1780 și 1840, productivitatea a explodat în timp ce salariile muncitorilor au stagnat sau chiar au scăzut. Câștigurile au mers aproape exclusiv la proprietarii de capital. Muncitorii au plătit tranziția cu decenii de stagnare. Beneficiile au venit abia mai târziu și nu automat, ci ca rezultat al construirii unor instituții noi: sindicate, legislație socială, educație publică universală. Acest episod din istoria economică poartă numele de Engels’ Pause.
Doug O’Laughlin argumentează, în același articol excelent, că AI va produce o nouă Engels’ Pause, dar cu o diferență crucială de scară temporală și de impact social: „Salariul unui profesionist va colapsa la nivelul unui muncitor necalificat. Iar noii absolvenți? Nu au nicio șansă.” Viteza e incomparabil mai mare decât în Revoluția Industrială. Marea Britanie a avut 50-60 de ani să construiască instituțiile care să gestioneze tranziția. Noi vom avea poate 5, spune acesta. Pentru un unghi și mai tăios, substack-ul „Riding the Bomb: AI’s War on White-Collar Jobs” e o paralelă similară între Engels’ Pause și declarația CEO-ului Fiverr, „Nu contează dacă ești programator, designer, product manager, data scientist, avocat, om de customer care sau de vânzări sau finanțist, AI-ul vine după tine.”
Mai există o a doua diferență, mai importantă și mai specifică contextului românesc. Marea Britanie anilor 1800 era centrul imperiului global, cu resurse, cu capital uman concentrat, și cu o clasă politică care, chiar dacă a reacționat lent, a reacționat în final. A construit Corn Laws, Factory Acts, Education Act. A creat mecanismele instituționale care au transformat o pauză dureroasă într-o tranziție cu final pozitiv.
România intră în echivalentul acestei perioade fără nicio plasă instituțională. Fără instituție responsabilă de AI. Fără strategie de recalificare pentru categoriile expuse. Fără program consistent de adopție AI în sectorul public care să semnaleze direcția. Fără un singur buget dedicat tranziției pieței muncii în contextul AI. Pauza, în aceste condiții, poate fi mai mult decât e o etapă temporară. Poate deveni capcana din care ieșirea devine din ce în ce mai dificilă cu trecerea fiecărei luni de ezitare.
Există și voci care folosesc alt ton în acest cor al pesimiștilor. Emily Bender și Alex Hanna în The AI Con (2024) avertizează că o parte din narațiunea catastrofică despre „dispariția joburilor” servește interesele marilor companii tech, creează panică publică care justifică decizii politice pripite și bugete masive direcționate spre soluții private. Mesajul nu e că impactul AI pe piața muncii e inexistent, ci că trebuie măsurat empiric, nu preluat din comunicatele de presă ale marilor companii sau din proiecțiile maximale ale consultanților globali.
Această nuanță e relevantă pentru România: nu avem nevoie de panică, avem nevoie de date. Din păcate datele pe care le avem deja, 70,65% expunere la automatizare, 3,07% adopție AI în firme, 5% angajați care folosesc AI față de aproape 15% media UE, sunt suficiente pentru urgență fără să apelăm la scenarii apocaliptice.
Discontinuitatea instituțională ca strategie involuntară
Profesorul Bernd Wirtz de la German University of Administrative Sciences Speyer, una dintre cele mai prestigioase instituții de cercetare în administrație publică din Europa, identifică în Digital Government: Strategy, Government Models and Technology (Springer, 2022) o capcană structurală specifică statelor cu guvernanță fragilă, pe care o numește „discontinuities due to short-term legislature orientation”: întreruperea oricărei continuități strategice la fiecare ciclu electoral, cauzată de orientarea pe termen scurt a actorilor politici./
Mecanismul e bine cunoscut în România, chiar dacă nu avem un termen academic pentru el. Și e extrem de relevant în această perioadă de instabilitate politică ridicată. Fiecare guvern nou aduce o nouă viziune digitală. Fiecare ministru al digitalizării sau economiei pornește cu o foaie albă. La 1 Mai 2025, liderul acestui minister a fost Bogdan Ivan (apoi mutat la Energie), apoi Radu Miruță (mutat apoi la Apărare, dar și Transporturi, pentru a asigura un interimat), iar acum Irineu Darău, care după moțiunea de cenzură proaspăt votată nu va rămâne mai mult de 45 de zile. Azi nu știm cine va fi ministru MEDAT la 1 iulie, unde va fi mutat apoi sau cât va ocupa rolul.
Drept rezultat, proiectele în curs sunt în multe cazuri abandonate, iar echipele schimbate. Strategia Națională în domeniul Inteligenței Artificiale (SN-IA) 2024-2027 a fost aprobată în iulie 2024, un document decent, aliniat la standardele europene, dar fără buget alocat explicit și fără o structură instituțională cu mandat clar de implementare. Este, în esență, o strategie de care nimeni, în mod explicit, nu e responsabil.
Wirtz argumentează că această discontinuitate nu e accidentală și nu se rezolvă prin voință politică episodică. E o problemă structurală care necesită soluții structurale: instituții cu mandat multi-guvernamental, finanțare protejată de ciclul bugetar anual și mecanisme de accountability care funcționează independent de rotația politică. „Digital government cannot be successfully implemented without long-term strategic commitment that transcends individual government mandates”, subliniază autorul.
Înainte să considerăm că aceasta e o problemă exclusiv românească, merită să privim contrastul. Estonia a construit X-Road, infrastructura care face posibil guvernul digital, pe parcursul a trei guverne și două decenii. Nu s-a oprit cu fiecare rotație politică. Danemarca și-a construit capacitatea AI în administrație publică pe o perioadă de șapte ani, cu continuitate instituțională indiferent de culoarea politică. Aceste modele funcționează pentru că politicienii lor au înțeles și rezolvat problema discontinuității prin arhitectura instituțională.
România nu a făcut-o încă. Și, aș spune, liderii de azi o înțeleg în termenii de mai sus și nu văd digitalizarea, ca și alte teme, drept un capitol multi-guvernamental cu buget și echipe pe termen mediu și lung. Am vorbit îndelung de nevoia unei astfel de abordări în contextul raportului „Cadrul de guvernanță digitală în România”, realizat alături de experții estonieni de la Digital Nation în toamna anului trecut. În absența acestui tip de abordare, orice strategie națională rămâne un document bine intenționat fără șanse reale de implementare.
Fereastra care se închide: ce arată cercetarea europeană recentă
Studiul Amaral et al. (2026) aduce o concluzie care merită citită cu atenție de către orice actor politic: decalajul dintre state la nivel de grad de pregătire pentru era AI nu se construiește în momentul adoptării AI, ci înainte, în perioada în care se construiește sau, în cazul nostru, nu se construiește capacitatea instituțională și digitală.
În traducere, nu mai există o etapă viitoare în care România poate „sări” peste media clasamentului prin adoptarea tardivă a unor instrumente mai bune. E poate tema pe care aș insista cel mai mult. Am tot folosit, cu toții, exemplul cu penetrarea cablului si al internetului prin cablu in România acum 2-3 decenii, care ne-a adus printre liderii Europei, de pe ultimele locuri, fiind vorba de o tehnologie și infrastructură cu totul nouă. Nu aveam o „moștenire” de apărat, zice argumentul, folosit și azi.
Numai că în cazul AI, nu stă în picioare. Capabilitățile instituționale necesare, servicii digitale integrate, coordonare interdepartamentală, capacitate de adaptare la tehnologii noi, baze de date structurate interoperabile, toate acestea se construiesc în ani, cel puțin. Și fiecare an de inacțiune nu e un an neutru. E un an în care distanța față de statele care acționează crește exponențial pentru că volumele de date, numărul de schimburi cresc proporțional peste granițe, iar la noi lent.
Studiul identifică și o asimetrie importantă: statele cu AI readiness ridicat în e-guvernare generează un efect de spill-over în economia privată. Când statul adoptă AI în mod vizibil și la scară, semnalează mediului de afaceri că tehnologia e matură și că adopția e strategic importantă. Stimulează prin exemplu, creează cerere pentru talentul AI local, dezvoltă ecosistemul. Statele cu grad de pregătire pentru AI scăzut în e-guvernare, dimpotrivă, transmit un semnal negativ, că tehnologia nu e prioritară, că riscurile depășesc beneficiile, că nu există un cadru clar.
România transmite activ al doilea semnal. Îl transmite în primul rând prin absență, că declarațiile publice sunt pline de buzzwords.
Cercetătorii Amaral et al. concluzionează că „fereastra de oportunitate pentru reducerea decalajelor de grad de pregătire pentru AI în UE este limitată temporal”. Statele care nu acționează în orizontul 2025-2027 vor intra în al doilea val de adopție AI globală dintr-o poziție structurală inferioară, cu costuri de recuperare semnificativ mai mari decât costurile acțiunii preventive de acum. Pentru o țară aflată într-o perioadă cu creștere economică mai aproape de 0% și un deficit mare, acest verdict e usturător.
Leadershipul care lipsește și care contează mai mult decât strategia
Profesoara Miriam Lips de la Victoria University of Wellington, o voce academică recunoscută pe tema guvernanței digitale, formulează direct în „Digital Government: Managing Public Sector Reform in the Digital Era” (Routledge, 2020) o concluzie care ar trebui să fie afișată la intrarea în orice minister din România: „Leadershipul este unul dintre cele mai critice domenii pentru succesul în guvernanța digitală. Managerii publici nu își vor pierde locurile de muncă din cauza AI, însă rolurile lor vor implica gestionarea unor sisteme digitale guvernamentale extrem de complexe, interconectate și ierarhic structurate.”
Cu alte cuvinte: managerii din administrația centrală nu au azi nici mandatul, nici capacitatea, nici instrumentele să gestioneze complexitatea pe care AI o introduce în sistemele pe care le coordonează. În primul rând pentru că nimeni nu a definit că asta e sarcina lor, nu există echipe dedicate și structuri de suport, nu există un lider la nivel național care să fie responsabil de această problemă și să răspundă de rezolvarea ei.
Lips argumentează că transformarea digitală în sectorul public eșuează, când e cazul, aproape invariabil, dar nu din cauza tehnologiei. Tehnologia există, e disponibilă, e adesea și finanțată prin fonduri europene, ci din cauza „absenței unui leadership susținut care să integreze dimensiunile verticale, orizontale și socio-tehnice ale schimbării”. Vertical înseamnă coordonare între nivelurile de guvernare. Orizontal înseamnă coordonare inter-ministerială. Socio-tehnic înseamnă integrarea nevoilor reale ale cetățenilor și ale funcționarilor în designul soluțiilor. Fără un lider cu mandat explicit pe toate trei, fiecare dimensiune e rezolvată pe bucăți, incompatibil și ineficient.
România a demonstrat această teoremă de multiple ori în ultimii 15 ani de digitalizare ratată. Sisteme informatice care nu comunică între ele. Baze de date paralele pentru aceleași seturi de date. Proiecte PNRR construite pe arhitecturi incompatibile cu sisteme existente. Nu din rea voință, o repetăm și aici, ci din absența unui lider cu autoritate și responsabilitate integrată. Regăsim o concluzie izbitor de asemănătoare și în raportul nostru, realizat alături de Digital Nation, dar și în diversele rapoarte ale OCDE care vorbesc de guvernanța digitală în România.
AI amplifică exponențial această problemă pentru că viteza și scala transformărilor necesare depășesc complet capacitatea de coordonare ad-hoc. Ai nevoie de cineva care să răspundă. Iar în România, pe această temă decisivă, nimeni nu răspunde.
Karen Hao documentează în „Empire of AI (2025)” că absența guvernanței creează un vacuum ocupat activ de interesele companiilor care dezvoltă tehnologia. Când statul nu are o arhitectură strategică, iar agenda AI națională nu e scrisă de nimeni, ea ajunge să fie implicit scrisă de furnizorii de platforme. România, cu 3,07% din firme care folosesc AI și fără o instituție responsabilă de direcție strategică, nu e în afara jocului. E în joc, dar cu cărțile date de alții.
Un raport World Economic Forum din aprilie 2026, un studiu de evaluare a gradului de pregătire guvernamentală pentru adopția AI-ului agentic, adaugă o altă avertizare: Gartner estimează că peste 40% din proiectele de AI agentic vor fi anulate până în 2027 din cauza planificării strategice insuficiente. În acest caz, problema unora poate fi o oportunitate pentru noi. România nu a început acest capitol, dar dacă ia un start fără o arhitectură strategică și fără o instituție responsabilă de prioritizare va produce, cu o probabilitate ridicată, exact acel tip de eșec pe care îl știm. Proiecte fragmentate care drenează resurse și erodează încrederea instituțională în tehnologie pentru un deceniu.
Franța oferă, chiar zilele acestea, dovada că această problemă nu e specifică României. La mijlocul lui aprilie 2026, Agenția Națională a Titlurilor Securizate, instituția care gestionează pașapoartele, cărțile de identitate și permisele de conducere ale francezilor, a suferit o breșă care a expus datele a 11,7 milioane de cetățeni. Premierul Lecornu a anunțat imediat un pachet de urgență: 200 de milioane de euro, 5% din bugetele digitale ale fiecărui minister alocate cyber, o nouă autoritate digitală de stat. Reacția e rapidă, resursele există, voința politică e vizibilă. Franța are ANSSI, una dintre cele mai puternice agenții de securitate cibernetică din Europa, o strategie națională publicată în ianuarie 2026 și un Campus Cyber cu 1.800 de experți.
Și totuși, dacă Franța, cu tot acest aparat, descoperă că sistemele sale critice sunt vulnerabile, că responsabilitatea e neclară între ministere și că, în cuvintele lui Lecornu, „nu e treaba ANSSI să vegheze ca ministerele să fie bine protejate”, ce putem spune în cazul României? În prezent, la București se construiesc simultan digitalizarea de bază, capacitatea de apărare cibernetică, iar discuția pe tema guvernanței AI abia încape, pornind dintr-un vid instituțional ce nu permite luxul inacțiunii nici măcar pentru un trimestru. Problema franceză e o problemă de execuție. A noastră e de arhitectură, una în care pur și simplu execuția să aibă loc.
Niklas Lidströmer adaugă în The AI Ideal (2026) o perspectivă critică complementară: „aidealism”, credința că AI va rezolva automat problemele societale dacă e lăsată să funcționeze liber a colonizat discursul de politică publică în multe țări europene. România nu suferă de aidealism, suferă de absența oricărei ideologii coerente despre AI. Ceea ce e, paradoxal, și mai periculos: nu poți corecta o viziune greșită dacă nu există nicio viziune. Am scris de acest context și lipsa viziunii, cu alte cuvinte, cu alte citate, cu alte referințe, acum câteva săptămâni. O să o mai facem. Atât de mare e miza.
Ce propune Edge Institute
Poate suntem previzibili în concluzie. Nu ne scuzăm pentru asta. Sau cel puțin nu o fac eu. Uneori lucrurile simple sunt simple pentru că sunt adevărate.
Nu poți gestiona un risc pe care nu îl măsori. Nu poți măsura un risc dacă nu ai o instituție responsabilă să colecteze datele și să tragă concluzii. Nu poți construi o strategie de tranziție tehnologică, dacă nu ai continuitate instituțională dincolo de ciclul electoral. Și nu poți face nimic din toate acestea fără un lider cu mandat, autoritate și responsabilitate clare.
România nu știe câți angajați sunt în zona de risc. Nu are program de recalificare, nu are hartă a joburilor vulnerabile, nu are politică de adopție AI în IMM-uri. Și nu are o singură instituție cu mandat să producă oricare dintre aceste lucruri. Zero.
The Optimist al lui Keach Hagey (2025), biografia lui Sam Altman și a OpenAI, oferă un avertisment indirect pentru decidenții români: viteza cu care companiile AI își construiesc relații cu guvernele care acționează rapid (SUA, UK, Japonia, EAU) înseamnă că statele care întârzie să-și definească o poziție națională nu primesc un loc la masa negocierilor, primesc un produs finit pe care îl pot adopta sau refuza, fără capacitate de influențare. Consensul național pe AI pe care îl propunem nu e o opțiune strategică printre altele. E o șansă de a participa la scrierea regulilor sau la adaptarea locală a lor. Altfel, opțiunea standard va rămâne să le citim după ce au fost scrise de alții.
FMI, McKinsey, WEF, cercetătorii Amaral et al., Lips, Wirtz au produs instrumentele de analiză. Mai sunt destule, noi am ales doar câteva pentru acest articol. Metodologia există. Exemple de bune practici există în Europa. Estonia, Danemarca, Finlanda, Franța au demonstrat că tranziția poate fi gestionată activ. Ce lipsește în România e voința politică de a pune problema pe masă și de a numi pe cineva responsabil de răspuns.
Propunerea Edge Institute e aceeași ca în articolul anterior din această serie, sau ca în contextul general al transformării digitale, dar cu o urgență suplimentară adăugată de fiecare lună care trece:
Un Consilier AI la Administrația Prezidențială, acolo unde mandatul natural depășește ciclul guvernamental și unde pot fi asumate viziuni pe termen mai lung, cu rol explicit de coordonare a politicilor naționale de tranziție ocupațională și adopție AI, dublat de un GCIO office în echipa viceprim-ministrului dedicat digitalizării cu mandat concret, buget alocat și responsabilitate publică față de targeturi măsurabile.
Nu în 2028, în noul program de guvernare. Nici în 2027 când apare pe orbita unui alt nou ministru. Acum. Pentru că fereastra pe care o descriu Amaral et al. se închide rapid, dubla capcană a lui McKinsey se adâncește cu fiecare trimestru de inacțiune și Engels’ Pause în varianta românească nu are niciun mecanism instituțional care să o transforme într-o tranziție decentă. O astfel de autoritate dedicată guvernanței AI a fost prevăzută – nu și operaționalizată, însă, până în prezent.
Nu poți pierde o cursă la care nu te-ai prezentat. Poți să o reiei data viitoare, dacă pista mai există. Legat de AI, liderii României poate înțeleg că absența prelungită dintr-o competiție tehnologică nu produce decât un alt loc în plutonul întârziaților dintr-un nou clasament. Mai degraba produce o restructurare a economiei în jurul tău, fără tine, după regulile altora.
Astăzi, 6 mai, Administrația Prezidențială organizează la Cotroceni o masă rotundă intitulată „Noile arhitecturi ale democrației digitale“. E un semn că conversația începe să existe la nivelul la care trebuie să existe. Dar o conversație, oricât de bine intenționată, nu înlocuiește o decizie. România are nevoie pe lângă un nou spațiu de dialog, de primul cadru instituțional în care concluziile acestor dialoguri să devină politici cu proprietar, buget și termen. Articolul de față vede lumina zilei exact în ziua acestui eveniment, nu întâmplător, ci cu speranța că cei care participă la el vor ieși cu mai mult decât o agendă bifată.
Absența guvernanței e o alegere. Nu vreți să o schimbăm?
Alte țări pierd cursa. România nici nu s-a prezentat cu adevărat la start. Nu există un rezultat mai greu de corectat decât absența, pentru că absența nu lasă urme, nu generează lecții, nu produce presiune politică. Trece neobservată până când e prea târziu să mai observi ceva util.
Prin inacțiune, zi de zi, minister după minister, strategie după strategie fără proprietar, cineva închide această fereastră a oportunităților. Absența, azi, e o alegere. Și ca orice alegere, poate fi schimbată, dar doar dacă există cineva responsabil s-o schimbe.