Industria IT a României, sub lupă: Între potențial, blocaje și inovare

13 Mai 2026
Răzvan Foncea
,
Policy Researcher Edge Institute
Următorul articol

Sari la:

Cu ocazia summitului său anual, ANIS a lansat un diagnostic complex al industriei TIC autohtone. Realizat de Implement Consulting Group, raportul ilustrează o realitate pe care cu toții o intuiam, însă puțini o articulau în cuvinte: România e mai aproape de potențialul ei decât crede, dar și mai expusă să-l rateze decât recunoaște.

La capitolul „planificare strategică”, România încă se cramponează. Arareori regăsim analize comparative, pe fundal regional, care vizează industrii de importanță strategică pentru România și explorează posibile traiectorii de afirmare a țării în această ecuație. ANIS propune un astfel de material, iar viziunile de politică publică reflectate în cadrul studiului trebuie să devină subiect de dezbatere largă în societate.

În cele ce urmează, propunem o trecere în revistă a materialului, dar și câteva idei importante pe care le-am extras „printre rânduri”, printre cele 60 de pagini de date, ilustrații comparative și interviuri cu lideri ai industriei. Pornim de la o întrebare pe cât de simplă, pe atât de complexă:

Ce ne ține pe loc și ce ne poate propulsa?

Punctul de plecare: O industrie matură, la un moment de răscruce

În ciuda barierelor, industria IT din România s-a consolidat vertiginos în ultimele două decenii. Astăzi, sectorul TIC contribuie cu circa 8% din valoarea adăugată totală a economiei românești, printre cele mai mari ponderi din Uniunea Europeană. Productivitatea aparentă a muncii în IT depășește cu 16% media tuturor sectoarelor. Numai între 2021 și 2023, sectorul a crescut cu 17% anual. Chiar și în 2024, an cu presiuni macroeconomice semnificative, creșterea a fost de 7%, o creștere superioară majorității sectoarelor.

Pe hârtie, această industrie merge bine. Modelul care a facilitat această creștere, însă, este unul nesustenabil. Outsourcing, centre de servicii pentru multinaționale, mâna de muncă ieftină și costurile reduse – toate aceste premise creează o paradigmă de creștere care deja și-a atins limitele. Salariile cresc; între timp, competiția regională se intensifică. Clienții internaționali caută din ce în ce mai rar capacitate de execuție la cost redus și din ce în ce mai des parteneri cu produs propriu, validat de IP-uri proprii, cu soluții care rezolvă o problemă concretă.

Raportul pune degetul întocmai pe această rană: în lipsa unei paradigme a inovării care să mobilizeze industria, industria riscă să sufere un blocaj care nu poate face față dinamicilor globale din ce în ce mai pronunțate. Simultan, în contextul noii „Revoluții industriale” pe care o traversăm, o fereastră istorică de oportunitate permite României un salt major în ecuația regională și chiar dincolo de aceasta.

Ce stă între România și acel salt? Raportul identifică patru bariere concrete.

Cultura „testării”, (încă) periferică

Între statele din Europa Centrală și de Est, România înregistrează un nou record negativ: un ecosistem fragil al testării, al inovării de produs. La capitolul performanță a IMM-urilor, indexată în raport cu media europeană în spectrul inovării de produs, Slovenia înregistrează o rată de 159%. În Estonia, cota este de 126%, în timp ce Cehia marchează o bază de 107%, iar Polonia puțin sub 30%. România? Doar 12,3%.

La mai puțin de o optime din media europeană, România se numără printre statele care creează cele mai puține ecosisteme și infrastructuri pentru ca IMM-urile și startup-urile să testeze, să valideze soluții inovatoare și să le livreze, în urma acestui mecanism, pe piață. Așa cum reflectă și raportul ANIS, există un decalaj major de acces, pentru IMM-uri, la platforme AI sofisticate, rețele IoT, medii 5G și testbeds digitale. Inegalitățile digitale se reflectă, iată, și în acest segment.

Testarea în condiții reale costă. Și pentru o firmă mică, fără plasă de siguranță și fără acces la date publice, riscul unui pilot eșuat este prohibitiv. Estonia, spre exemplu, a adresat astfel de problematici prin programe precum Digital Testbed Framework, construit în 2021 pe infrastructura e-guvernamentală existentă, cu costuri de capital aproape zero. Piloții ajung imediat la sute de mii de cetățeni, iar companiile câștigă referință și credibilitate; totodată, statul primește soluții gratuit.

Noțiunea de „ecosistem” este floare rară

În România, fragmentarea din ecuația guvernanței digitale se transpune și pe piață, și în ecosistem. Așa cum relevă și studiul, România este țara din regiune cu cel mai redus grad de parteneriate pe care firmele sale le fructifică pentru a dezvolta proiecte inovatoare. Cu un procent de 16%, România se plasează cu 11 puncte procentuale în urma mediei Uniunii Europene. Între timp, în Estonia, procentul este de 39%, iar în Ungaria și Cehia acesta atinge o cotă de 34%.

Ce înseamnă asta concret? Că startup-urile românești cu produs bun nu ajung la primul client corporativ: nu pentru că produsul e slab, ci pentru că nu există mecanismele care să faciliteze întâlnirea dintre „pionier” și organizația care caută o soluție ofertantă din partea acestuia. Fără primul client, nu există referință. Fără referință, nu există investiție. Fără investiție, nu există scalare. Cercul se închide înainte să înceapă. Absența clientului primar devine, pe această cale, cel mai frecvent blocaj pe care liderii de industrie îl invocă – chiar și în detrimentul penuriei de talent și material ideatic.

Cercetarea și dezvoltarea (R&D), „cenușăresele” programelor guvernamentale

Ca procentaj din PIB, România investește mai puțin de 1 punct procentual din bugetul anual consolidat pentru cercetare și dezvoltare. Practic, circa 0,3% din PIB – cea mai redusă cotă din Uniunea Europeană în acest sector. Deși deține atuuri strategice, inclusiv o „diasporă tech” consistentă, o diasporă conectată la marile rețele globale de TIC, România nu le fructifică de nicio manieră. O altă problemă dublează această ecuație, și anume absența unei arhitecturi solide de guvernanță în sectorul de cercetare-dezvoltare.

În timp ce firmele românești depun un efort susținut de a inova, inițiativele lor nu se înscriu în registrul R&D și pentru că normele de proprietate intelectuală nu sunt coerent definite, iar stimulentele fiscale sunt lacunare. Facilitățile din prezent sunt mai degrabă nefrecventabile, din pricina complexității și neclarității lor, dar și sub tutela unei birocrații prohibitive. Ca o consecință directă, capitalul inovator al echipelor IT românești ajunge să se fructifice, de la înregistrare la materializare, în state precum Irlanda, Olanda și Luxemburg, state care livrează un cadru fiscal predictibil. În timp ce valoarea se creează în România, beneficiul fiscal rămâne în altă parte.

Statul român achiziționează volum, nu inovație

România alocă 5% din achizițiile publice pentru inovare, în comparație cu media europeană de circa 9% și rata estoniană de 14%. În spatele acestor cifre statice se ascunde o (in)decizie strategică falimentară: statul, cel mai mare cumpărător din economie, nu accesează pe piață soluții autohtone. Mecanismul legal care ar schimba această ecuație, Parteneriatul pentru Inovare stipulat în Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, nu a fost folosit niciodată în sectoare precum AI sau cloud.

Oportunitățile: de ce fereastra e acum, nu peste trei ani

Barierele sunt cât se poate de vizibile. La fel și oportunitățile. Iar accesarea lor devine o chestiune de urgență națională. Așa cum puncta Robert Berza, directorul executiv Edge Institute, în materiale anterior publicate pe tema AI-ului guvernamental, România necesită să își șlefuiască o busolă a oportunităților în sfera transformării digitale și noilor tehnologii, să parcurgă un salt de ambiție.

Raportul ANIS identifică, într-o manieră validă, patru mega-trenduri care creează acest cadru al oportunităților: AI, cloud-ul, securitatea cibernetică și Internet of Things. În toate cele patru sectoare există potențial, atât din perspectivă umană, cât și tehnică, pentru ca România să devină un antreprenor regional, un hub european de inovare, și nu numai un furnizor de capacitate de execuție. În toate aceste sectoare există premise pentru ca ecosistemul de afaceri din România să producă, sub tutela proprietății intelectuale, soluții autentice, cu valoare adăugată amplificată.

Nu este nicidecum o evaluare optimistă. Datele confirmă această realitate. România deține o industrie formată din circa 220 000 de specialiști IT, o industrie care a parcurs o creștere susținută în ultimul deceniu. Această industrie a creat și un ecosistem de companii antreprenoriale care și-au dat testul măsurii, devenind furnizori de produse de înaltă calitate pentru clienți importanți din Europa de Vest, SUA și nu numai. Deducem de aici că infrastructura de competențe există. Ce lipsește e infrastructura de ecosistem: clientul primar, capitalul timpuriu, cadrul fiscal și mediul de testare.

În această privință, raportul reflectă două analize comparative importante. Dacă ar ajunge, în termeni proporționali, la dimensiunea industriei din Polonia, impactul ar însuma un supliment de circa 38,8 miliarde euro la PIB, 294.500 de locuri de muncă, dar și 88 de miliarde euro în venituri fiscale. În cazul contextului ceh, România ar înregistra o adiție de circa 5,9 miliarde euro la PIB, 44.500 de locuri de muncă indirecte, 13,3 miliarde euro în venituri fiscale cumulate. Este de menționat, totodată, că aceste cifre capturează numai impactul direct al industriei IT asupra economiei, nu și spillover-ul pe care un astfel de demers l-ar materializa și către alte sectoare.

Un detaliu din raport merită subliniat separat. România numără circa 220.000 de specialiști IT. Cehia are 235.000, la o populație de aproape trei ori mai mică. Cu aproximativ același bazin de talente, Cehia produce un output ICT cu 19% mai mare. Diferența vine din ce fac acești specialiști. Produs propriu versus capacitate de execuție, IP înregistrat local versus valoare creată aici și fiscalizată în altă parte. Aceasta e, în fond, tranziția necesară despre care vorbește întregul raport.

Citite ajustat la populație, cifrele spun ceva suplimentar: distanța față de Cehia e cea care cere urgență, pentru că nu este despre volum, ci despre structură și necesită intervenții de substanță.

Apoi, numărul brut de specialiști ascunde o altă problemă. O industrie de produs are nevoie nu doar de oameni care codează, ci și de oameni care vând, poziționează și scalează. România nu formează și nu reține suficienți oameni care să știe ce să facă cu un produs odată construit. Cehia a rezolvat asta parțial prin ecosistemul de acceleratoare și prin cererea internă corporativă care a creat o generație de product manageri și antreprenori tech cu experiență comercială reală. România nu a dezvoltat semnificativ încă acea cerere internă, alt lucru subliniat în raport. Exact asta ar putea face statul ca prim client. Să cumpere mai mult tehnologie românească, 5% vs 9% media UE, și să creeze un ecosistem mai puternic de echipe care știu să o construiască, să o valideze și să o vândă.

AI: catalizatorul pe care raportul îl vede, dar nu îl poate măsura complet

În prezent, în absența unei paradigme de foresight și analiză solide asupra impactului inteligenței artificiale, raportul livrează premise de lucru solide. Conform studiului, adoptarea generalizată a AI ar putea exercita o contribuție de circa 14-16 miliarde de euro anual la PIB-ul țării, echivalentul a 5% din totalul acestuia. Desigur, pentru a fructifica o astfel de contribuție, o politică națională solidă în domeniul AI se impune, iar un orizont de zece ani de adoptare progresivă devine vital.

Magnitudinea acestor cifre este determinată de trei mecanisme importante: sporirea productivității, eficientizare prin diminuarea sarcinilor administrative repetitive și redirecționarea tactică a timpului dobândit. Conform acestui studiu, undeva la 1 din 2 joburi din România vor presupune, în orizontul de timp mediu și îndepărtat, o formă de interacțiune structurată cu instrumente AI. Înlocuirea completă de către inteligența artificială ar impacta mai degrabă un segment de 4% din actuala forță de muncă.

Așa cum elaborau Alexandru Dănescu și Roland Kristo într-un raport publicat pentru Edge Institute, automatizarea pe piața muncii impune o politică solidă de capacitare a companiilor, indivizilor și economiei. În termeni practici, diferența dintre o companie care adoptă AI în 2026 și una care îl adoptă în 2028 constituie un decalaj de numai doi ani, ci de o generație de avantaj competitiv.

Există, însă, un substrat pe care raportul, finalizat în luna decembrie 2025, nu putea să îl reflecte, însă a reușit, printre rânduri, să îl sublinieze: în acest răstimp, AI a devenit nu numai o oportunitate pentru industria TIC autohtonă, ci și un accelerator al acestei tranziții despre care raportul vorbește. În termeni practici, un proof of concept care în 2022 dura șase luni și costa circa 50 000 de euro se construiește acum în câteva săptămâni și câteva mii de euro. Cercetarea de piață care necesita o echipă și luni de muncă se poate îndeplini, astăzi, cu sprijinul unui agent bine promptat, în doar câteva ore.

Prototiparea devine, astfel, un proces mult mai facil, însă piața resimte puternic aceste evoluții.

Și, totuși, ce e de făcut?

Un calcul simplu din raport merită o atenție deosebită. Conform acestuia, dacă România menține ritmul istoric de creștere anuală de 17% și elimină blocajele care au redus creșterea la 7% în 2024, țara poate atinge proporțiile industriei IT din Polonia într-un ciclu de circa 6 ani. Un exercițiu matematic simplu reflectă această realitate. Cu toate acestea, foaia de parcurs pentru România este cât se poate de vastă. În primul rând, însă, trei constante trebuie să fie conservate: talentul rămâne disponibil la salarii competitive, capitalul de creștere nu se contractă, cererea de piață continuă să se extindă.

Instrumentele propuse în raport sunt exact cele care mențin aceste trei condiții. Fără ele, scenariul de bază e stagnare – o industrie care crește cu 2% anual, în linie cu restul economiei, ratând complet valul AI. Această fereastră de oportunitate pe care AI-ul o constituie nu rămâne deschisă la nesfârșit. Orice proiecție de politică publică trebuie să pornească, practic, de la această considerație. România trebuie să adopte, astfel, multiple instrumente despre care Edge Institute a discutat pe larg în diverse materiale.

În primul rând, dezvoltarea unui sandbox dedicat AI la nivel național, ca mediu reglementat de testare și co-creare între actori din sectorul privat, instituții publice, societatea civilă și mediul academic devine un imperativ. Acest format poate să fie replicat ulterior și în plan regional, în vederea diminuării discrepanțelor regionale. De asemenea, lansarea unor piloți și testbeds de inovare în cadrul unor clustere care se adaptează și realităților și profilelor economice regionale constituie o oportunitate importantă. Acest sandbox național AI este și obligație legală din AI Act cu termen august 2026, pe care România nu a început să îl construiască.

În al doilea rând, România trebuie să apeleze la măsuri creative pentru a-și stimula talentul în sfera TIC. Ideea unui „Serviciu civic digital” ca inițiativă dedicată schimbului de experiență în România pentru „diaspora tech” ar putea constitui o astfel de platformă. Alexandru Dănescu și Roland Kristo discută, totodată, despre nevoia unui Observator Național pentru Inteligența Artificială. Acestea trebuie să vizeze, desigur, și sectorul TIC. Totodată, crearea unor hub-uri de învățare, perfecționare și inovare, pe modelul Campus Cyber din Franța, ar reprezenta o bună inițiativă.

În al treilea rând, o arhitectură de guvernanță solidă se impune. De la existența unui birou dedicat Chief Information Officer-ului guvernamental, sub tutela viceprim-ministrului însărcinat cu transformarea digitală, la crearea unei structuri de foresight în centrul Guvernului, astfel de măsuri sunt indispensabile. Totodată, diplomația economică digitală este și ea esențială, iar crearea unei rețele de „atașați digitali” și trimiși speciali pentru tech care să ducă mai departe interesele industriei TIC locale se impune.

Raportul ANIS și Implement spune că România are o industrie IT solidă care stă la o răscruce. Că tranziția spre inovație e posibilă. Că instrumentele care o facilitează sunt cunoscute și adaptabile. Că barierele nu sunt insurmontabile.

Așa cum subliniem cu fiecare ocazie la Edge Institute, fereastra e deschisă; diagnosticul e pe masă. Instrumentele sunt documentate. Fereastra de oportunitate este deschisă, dar nu la infinit.

Rămâne „în pending” capitalul decizional.

Înapoi la: