Cuprins
Tinerii români vor. Vor mai mult decât arată cifrele obișnuite despre ei. România are una dintre cele mai mari ponderi de studenți înscriși la programe STEM din Uniunea Europeană, 30,9% față de o medie de 26,9%, conform Education and Training Monitor 2025. Și la fete ponderea trece peste media europeană. Apetitul pentru științe, inginerie și tehnologie este real, contrazicând imaginea unei generații pasive.
Și totuși, între dorință și condiții se așază o distanță greu de trecut. Aceiași tineri folosesc cel mai puțin AI generativă dintre tinerii din UE, 44,1% în 2025 față de o medie de 63,8%, după datele Eurostat. România are cea mai mare pondere de tineri de 15-29 de ani care nu sunt nici în educație, nici la muncă, nici în vreo formă de pregătire, 19,2% în 2025, cea mai ridicată rată din Uniune. La testele PISA din 2022, aproape jumătate dintre elevii de 15 ani erau sub nivelul de bază la matematică. Doar 27,7% dintre români, la nivelul întregii populații, au competențe digitale de bază, față de 55,6% media europeană, iar decalajul nu dispare nici la generația tânără, fiindcă printre cei de 16-24 de ani abia 47% ating pragul minim, față de circa 70% în Uniune, după rapoartele privind Deceniul Digital. Iar peste jumătate dintre tineri spun, în studiul Fundației Friedrich Ebert – România din 2024, că își doresc să plece din țară.
Acesta este paradoxul de la care pornim. Există voință, există talent, dar terenul pe care ele pot să rodească este încă nesigur. Articolul de față e despre cum consolidăm terenul, plecând de la o premisă pe care merită să o clarificăm. Inovarea nu este nici un destin și nici o marfă pe care statul o cumpără de-a gata. Este ceva ce fie facem împreună, fie nu facem.
Două discursuri care îi dezarmează pe tineri
Când vine vorba despre tehnologie, tinerii aud de obicei două povești. Sună foarte diferit, însă au același efect, anume îi scot din ecuație.
Prima poveste este tehnofatalismul. Viitorul muncii ar fi deja scris; joburile dispar, iar inteligența artificială decide în locul nostru. Angoasa este utilă pentru clicuri, dar descurajantă pentru oricine vrea să acționeze. Dacă totul este decis dinainte, singura reacție rezonabilă pare resemnarea sau plecarea.
A doua poveste este tehnosoluționismul, iar tonul este voios. Învață să dai comenzi unui chatbot, fă un curs scurt, descarcă aplicația potrivită și viitorul tău este prosper. La nivel de țară, varianta sună altfel, dar urmează aceeași logică: mai scriem o strategie, mai cumpărăm câteva licențe și inovarea se va întâmpla de la sine. Evgeny Morozov a popularizat această atitudine, tehnosoluționismul, încă din 2013. Este obiceiul de a recunoaște o problemă doar dacă pare rezolvabilă cu un instrument, uitând că multe probleme sunt sociale și politice, nu bug-uri de optimizat prin cod.
Inovarea este o rețea, nu un inventar
Distincția dintre destin, marfă și acțiune comună schimbă diagnosticul, iar diagnosticul schimbă soluțiile.
Privită ca inventar, problema României pare una de dotare. Ne lipsesc bani de cercetare, ne lipsesc laboratoare, ne lipsesc programe. Este adevărat în mare parte. Cheltuim pe cercetare și dezvoltare aproximativ 0,5% din PIB, cel mai puțin din Uniune, unde media este de circa 2,2%, după Eurostat. La inovare suntem cotați cu doar 37,7% din media europeană, după European Innovation Scoreboard 2025.
Dar cifra care spune cel mai mult este alta. La capitolul legături, adică la cooperarea dintre firme, universități și instituții, România are cifre mici. Cooperarea dintre firmele mici inovatoare are un scor apropiat de zero. Aceasta este partea pe care un inventar nu o poate cumpăra. Inovarea nu ține doar de cât avem, ci de cât de bine ne legăm între noi, iar aici se vede problema de profunzime a sistemului românesc.
Un ecosistem de inovare este, până la urmă, o rețea în care universități, firme, institute de cercetare, finanțatori, administrații locale, organizații civice și oameni se influențează reciproc. Modelul triplei elice al lui Etzkowitz și Leydesdorff descrie legătura productivă dintre universitate, industrie și guvern. Modelul a fost extins apoi cu o a patra verigă, societatea și cetățenii, tocmai pentru că inovarea reală cere participare, nu doar trei instituții care semnează protocoale. Banca Mondială, într-o evaluare din 2026, descrie ecosistemul românesc ca fragmentat, subfinanțat și slab coordonat. Diagnosticul nu este lipsa ideilor sau a energiei creative, ci lipsa legăturilor dintre ele.
Pentru tineri, diferența este directă. Într-un inventar, ei sunt o resursă de format. Într-o rețea, ei sunt parteneri care pot contribui de la început. Un student care lucrează la un proiect real, alături de un mentor din industrie și de un profesor, învață altceva și altfel decât unul care doar ascultă cursuri. Aceste legături nu se cumpără, ci se construiesc, an după an, cu răbdare.
Ce fac și ce mai pot face universitățile
Universitatea este instituția cea mai apropiată de tineri care poate face trecerea de la categorie expusă la actor. Vestea bună este că acest proces a început deja în mai multe centre universitare.
Dacă privim doar la ultimii ani, prin Planul Național de Redresare și Reziliență, universităților românești li s-au alocat 234 de milioane de euro pentru digitalizare, fonduri pentru care au fost selectate 61 de instituții. POLITEHNICA București coordonează HUB-ul Român de Inteligență Artificială, un proiect de 336 de milioane de lei care reunește mai multe universități partenere. ICI și POLITEHNICA București contribuie la infrastructura europeană de inteligență artificială prin RO AI Factory. La Cluj, Universitatea Tehnică a început în 2024 construcția primului institut de cercetare în inteligență artificială din țară. La Timișoara, Universitatea de Vest a construit un centru de inovare și transfer tehnologic și programul U-InnoVaTe, iar la Iași, Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi și Universitatea de Medicină și Farmacie alimentează Digital Innovation Zone, un pol regional pentru AI și tehnologii avansate. Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara a construit o bibliotecă digitală cu AI în care peste 7.900 de studenți pot exersa pe cazuri clinice generate de algoritm. Multe universități românești sunt astăzi parte din alianțe europene precum EELISA, CIVIS, UNITA, EUt+ sau FORTHEM, care aduc mobilitate, programe comune și acces la rețele de cercetare.
Aceste investiții sunt importante. Dar dotarea este partea relativ ușoară. Întrebarea este ce face o universitate cu ele, iar aici experiența arată trei direcții care merită urmărite.
Prima este deschiderea către societate. O universitate care invită firmele, organizațiile și comunitatea să intre în laboratoare creează exact legăturile care altfel lipsesc din ecosistem. Programele de mentorat, proiectele comandate de companii, stagiile înseamnă foarte mult pentru un absolvent. Tot aici intră și veriga vulnerabilă a universităților românești, transferul tehnologic. România are mult de recuperat privind legăturile dintre cercetare și piață; avem puține brevete și puține firme născute din laboratoare. Banca Mondială recomandă ca universitățile să trateze comercializarea cercetării ca pe o profesie, cu birouri permanente, reguli clare de proprietate intelectuală și bugete pentru prototipuri, nu ca pe o sarcină lăsată în seama cercetătorilor.
A doua direcție este predarea despre AI și cu AI în mod critic, nu doar instrumental. Nu este îndeajuns să învățăm tinerii să dea comenzi unui model. Ei trebuie să înțeleagă logica tehnică, socială și economică a acestor sisteme, cum funcționează ca produse și în interesul cui sunt construite. Astfel, studenții pot evita să ajungă utilizatori care sunt, de fapt, utilizați de AI. Scopul este să rămânem oameni care pun tehnologia în slujba lor, nu invers.
A treia direcție o reprezintă construcția de punți între regiuni. Decalajul intern este mare. București-Ilfov inovează la 59% din media europeană și este singura regiune din categoria de vârf, în timp ce restul regiunilor stau între 23% și 37%, după Regional Innovation Scoreboard 2025. O universitate din Craiova, din Sibiu sau din Galați care își dotează laboratoarele și își leagă studenții de firme locale contribuie la întărirea țesăturii inovației românești și ține tinerii în țară.
Veriga care lipsește, de la idee la firmă
Când privim evenimentele, România este bogată în inovare. Hackathoane, competiții, ateliere, cluburi de antreprenoriat, toate există și sunt vii. Innovation Labs, programul de accelerare pornit în 2013, leagă o rețea de 25 de universități din 13 orașe, ducând echipe de tineri de la o idee, printr-un hackathon și zece săptămâni de mentorat, până la un produs viabil și multiple ocazii de prezentare în fața investitorilor, jurnaliștilor și viitorilor parteneri.
Innovation Labs este o pepinieră de afaceri inovatoare pe bază de tehnologie, numărând peste 50 de astfel de afaceri active evaluate cumulativ la peste 200 de milioane de euro și 10 exit-uri. Exemplele de povești de succes cu capital autohton nu sunt puține. Printre acestea se numără Rayscape, care revoluționează imagistica medicală prin inteligență artificială, OxidOS, Pentest-Tools.com, VAUNT și Linnify, companii care au atras investiții de milioane de euro, au creat produse utilizate la nivel global și contribuie la consolidarea unui ecosistem tehnologic românesc competitiv la nivel internațional.
Junior Achievement România ajunge anual la peste 300.000 de tineri din mai mult de 1.900 de instituții. Platforma Startarium adună zeci de mii de antreprenori la început de drum. Acceleratoare precum Orange Fab, Techcelerator, Commons Accel, sau Make IT in Oradea oferă mentoratul atât de necesar pentru a facilita transferul de cunoștințe din industrie către fondatorii aspiranți și a crește coeziunea în ecosistem.
Problema nu este, așadar, lipsa porților de intrare, ci ce se petrece după ce treci de ele. Aici se vede veriga care lipsește. Ideea inițială de produs se maturizează cu greu într-un produs cu potențial de piață validat cu utilizatori sau într-un prototip. Prototipul întâmpină dificultăți birocratice în a deveni firmă, firma nu găsește prima finanțare, iar tânărul fondator rămâne fără sprijin la fiecare trecere de la o etapă la alta. Investițiile de capital de risc în startupuri românești au atins un nivel record de circa 130 de milioane de euro în 2024, după care au coborât spre 103 milioane în 2025, conform rapoartelor How to Web. Sunt cifre în creștere față de acum un deceniu, dar mici față de nevoie, iar segmentul cel mai subțire rămâne cel al finanțării incipiente.
Programul de finanțare Innotech Student, subvenționat din fonduri europene, a avut ca beneficiari peste 22.000 de studenți și a dus la înființarea a peste 1.300 de firme în runda trecută, însă ajunge la o mică parte din cei vizați. Un instrument nou, Fondul Innovation Romania, lansat de Fondul European de Investiții împreună cu statul, cu o anvelopă de până la 100 de milioane de euro, vizează tocmai această verigă, transferul tehnologic, acceleratoarele și coinvestiția. Dacă va funcționa, va umple un gol semnificativ atât pentru finanțarea incipientă cât și pentru tehnologii deep-tech.
România nu duce lipsă de talent, ci de o textură rezistentă a rețelei de inovare, de continuitate. Un eveniment energizează o echipă, o rețea de mentori o ghidează, iar instituțiile și capitalul (preferabil un capital matur și specializat în inovare) duc ideea mai departe. Inovarea are nevoie de un lanț neîntrerupt, de la școală la prototip, de la prototip la firmă, de la firmă la creștere.
Avem deja exemple binecunoscute că talentul există și că poate ajunge departe. UiPath, pornit în 2005 la București de Daniel Dines, a devenit cea mai valoroasă companie de software din regiune și s-a listat la bursa din New York în 2021, însă cu sediul mutat în Statele Unite. Bitdefender, fondat tot la București și rămas acasă, demonstrează varianta în care creșterea globală îmbogățește ecosistemul local.
O paradigmă de inovare care nu lasă pe nimeni deoparte
Cine ajunge azi la aceste oportunități? În cea mai mare parte, tinerii care au deja trei avantaje: locuiesc în mediul urban, au o oarecare dezinvoltură digitală și au acces la rețele tehnice sau de limbă engleză. Restul rămân la marginea hărții.
Tinerii din mediul rural rămân slab conectați la oportunitate, chiar acolo unde infrastructura de internet există. Studenții din afara informaticii și ingineriei au puține porți de intrare, deși nevoile de inovare există la fel de mult în sănătate, educație, servicii publice sau adaptare la schimbările de mediu. Femeile sunt tot mai prezente în programele de tehnologie și securitate cibernetică, însă cercurile de fondatori și investitori rămân în mare parte masculine și urbane, fiindcă la nivel global startup-urile fondate exclusiv de femei atrag în jur de 2-3% din capitalul de risc, iar în România femeile au fondat doar câteva sute din miile de startup-uri înregistrate, chiar dacă datele strict naționale sunt încă fragmentate. Iar rata NEET amintită la început, cea mai mare din Uniune, arată cât de mulți tineri sunt împinși în afara traseelor învățării și creării de valoare socială și economică.
Vestea bună este că incluziunea a început să fie tratată ca parte din politica de inovare, nu ca o grijă separată. Programul Primul Student din Familie, finanțat din fonduri europene cu peste 104 milioane de euro, sprijină studenți din medii dezavantajate. Prin PNRR, peste o sută de biblioteci au fost transformate în puncte de competențe digitale, iar peste o mie au primit echipamente. Programe precum UNbreakable România deschid orizonturile securității cibernetice pentru mii de elevi și studenți, având și trasee dedicate fetelor. Sunt măsuri care lărgesc baza de la care pornește inovarea. Singura lor limită este scala, încă prea mică față de mărimea decalajelor.
De ce are nevoie România
Pe hârtie, statul român are o Strategie Națională în domeniul inteligenței artificiale, adoptată în 2024, și o comisie interministerială de coordonare. Ceea ce îi lipsește este un „proprietar” unic, înzestrat cu mandat și cu pârghii reale, fiindcă responsabilitatea pentru direcția inovării și, în interiorul ei, pentru inteligența artificială se împarte între zeci de instituții, fără ca vreuna să răspundă cu adevărat. Aceeași observație o face și Banca Mondială despre întregul ecosistem, atunci când constată că nicio autoritate nu este, de fapt, responsabilă pentru inovare. Această diluare a răspunderii este reală și costisitoare. Totuși, dacă privim inovarea ca proces social, atunci niciun minister, oricât de bine condus, nu va fi de ajuns singur.
România are nevoie de infrastructura socială a inovării. Are nevoie de mai multe conexiuni și de încredere între actori care astăzi nu se întâlnesc. Are nevoie de o educație care să nu lase jumătate dintre copii sub pragul de bază. Are nevoie de instituții care duc ideea de la o etapă la alta, fără să o piardă pe drum. Statul dă direcția, universitatea formează și leagă, firmele duc ideile pe piață, finanțatorii le susțin creșterea, dar fără implicarea de durată a oamenilor, mai ales a tinerilor, lanțul se rupe la prima verigă slabă.
Concret, trei lucruri ar muta acul. Cel dintâi este transferul tehnologic tratat ca profesie, nu ca activitate lăsată în seama bunăvoinței cercetătorilor, cu birouri permanente în universități, reguli clare de proprietate intelectuală și bugete pentru prototipuri, ceea ce recomandă și Banca Mondială. Al doilea este un coordonator național al inovării cu mandat și buget real, care să răspundă pentru direcție, nu doar o comisie existentă pe hârtie. Al treilea este reprezentat de instrumentele dedicate etapei celei mai subțiri, finanțarea incipientă, acolo unde prototipul moare astăzi cel mai des, unde Fondul Innovation Romania este un început promițător.
Avem de la cine învăța. Estonia a legat universitățile tehnice de o educație digitală începută încă din grădiniță și a ajuns la cea mai mare densitate de startupuri pe cap de locuitor din Europa. Republica Moldova a construit aplicația EVO, care adună serviciile publice într-un singur loc, a emis deja peste 200.000 de documente digitale și se conectează acum la portofelul european de identitate digitală, iar lecția ei nu este despre o aplicație, ci despre coordonare. Vedem cum o agenție publică, universități și parteneri privați au fost puși să lucreze împreună, construind tocmai infrastructura socială care ne lipsește. Finlanda a creat Universitatea Aalto din fuziunea unei universități tehnice, a uneia de economie și a uneia de artă și design, punând laolaltă, intenționat, tocmai disciplinele care la noi rareori se întâlnesc într-un campus. Pe această platformă multidisciplinară, studenții au construit apoi de jos o cultură antreprenorială proprie, de la societatea Aaltoes până la conferința Slush, devenită unul dintre cele mai mari evenimente de startup din lume. Statul a dat structura, iar tinerii au umplut-o cu energie. Toate aceste exemple sunt forme de organizare socială care invită tinerii să își pună în mișcare ideile pe o traiectorie de durată.
Optimism rezonabil
Sunt optimist, dar cu măsură. Optimist fiindcă forța tinerilor este reală, fiindcă universitățile își leagă tot mai strâns studenții de industrie și de societate, fiindcă Europa este un mare laborator în care suntem bineveniți și care ne susține. Cu măsură, fiindcă nimic din toate acestea nu se întâmplă de la sine.
Iar ceea ce le datorăm tinerilor nu este o promisiune, ci continuitate, adică legături care țin, instituții care le duc ideile mai departe și un loc pe hartă din care să nu mai dorească să plece.