Sari la:
Importanța și simbolistica evenimentului și conținutului sunt cu atât mai însemnate cu cât lansarea are loc la exact 135 de ani de la Rerum Novarum, documentul cu care Papa Leon al XIII-lea a cimentat doctrina socială a Bisericii Catolice în contextul Revoluției Industriale.
Rerum
Novarum
1891
MagnificaHumanitas
2026
Este lesne de înțeles că fiecare element din noul document papal poate fi interpretat în cheie personală și poate rezona diferit de la individ la individ, aidoma credinței și spiritualității fiecăruia.
În interpretarea noastră și dincolo de limbajul teologic, Magnifica Humanitas este și despre diferite alegeri și viziuni civilizaționale în contextul inteligenței artificiale, invitându-ne să răspundem la întrebarea:
Înspre ce fel de societate ne dorim să construim România următorilor ani?
În acest sens, interpretăm textul papal și drept un argument despre guvernanță, direct legată de viitorul societății românești: despre cine decide, cine răspunde și pentru cine este construită și folosită tehnologia. Din acest unghi, enciclica spune despre România lucruri pe care le subliniem cu fiecare ocazie și care trebuie adresate de statul român.
Astfel, prin paragrafele următoare, subliniem că în era AI, demnitatea umană se protejează prin guvernanță, iar pentru România, vidul de guvernanță (și deci lipsa viziunii) este o alegere care poate veni cu o notă de plată transpusă într-o societate de nedorit.
1. Tehnologia este părtinitoare
Punctul de plecare al enciclicei este că tehnologia „nu este niciodată neutră, pentru că poartă caracteristicile celor care o concep, o finanțează, o reglementează și o folosesc”, iar puterea care concepe și finanțează astăzi AI-ul este „predominant privată”, a unor actori transnaționali ale căror resurse și capacitate „le depășesc pe cele ale multor guverne”. Așadar, când controlul asupra platformelor, datelor și puterii de calcul „nu se află la state, ci la marii actori economici și tehnologici”, acea putere „tinde să devină opacă și să se sustragă supravegherii publice”.
Pentru România, această amenințare este cât se poate de evidentă: acolo unde statul nu are o arhitectură strategică și instituțională, nici o viziune statală, și unde „agenda națională de AI nu este scrisă de nimeni, ea ajunge să fie scrisă implicit de furnizorii de platforme”. Cu doar 3,07% dintre firme care folosesc AI și fără o instituție responsabilă de direcție, în România încă suntem supraexpuși, nepregătiți, absenți — întocmai traducerea seculară a diagnozei papale.
Astfel, ceea ce noi am etichetat drept „absența este o alegere”, Papa numește „abdicarea responsabilității politice”. Ceea ce noi descriem drept un vid instituțional, enciclica descrie în sensul de un spațiu pe care „paradigma tehnologică” îl ocupă inevitabil. Atunci când eficiența, controlul și profitul sunt lăsate necontrolate, „ajung să dicteze ce contează și ce poate fi aruncat”, cu atât mai mult cu cât lipsurile românești în materie de guvernanță sunt structurale.
Aidoma, cele cinci principii ale doctrinei sociale (demnitatea persoanei, binele comun, subsidiaritatea, solidaritatea și justiția socială) oferă întocmai cadrul ideatic pentru România viitorului în era AI, precum și cadrul normativ al ceea ce am propus pe temeiuri economice: o autoritate responsabilă, modalități inovatoare de reglementare și criterii sociale pentru tranziția pieței muncii drept un minim pentru ca noile tehnologii să fie îndreptate înspre întreaga populație.
2. Subsidiaritatea (și) prin sandbox
„Comunitățile și organizațiile intermediare nu trebuie reduse la simpli destinatari pasivi ai unor decizii luate în altă parte; ele trebuie să poată contribui la discernământ și supraveghere […] a vorbi despre subsidiaritate înseamnă a proteja capacitatea comunităților de a face alegeri și corecții, nu a le confina la un simplu control după ce standardele au fost fixate altundeva”.
Aceste pasaje din enciclica papală sunt, în limbaj de doctrină socială, parte și din definiția unui sandbox de reglementare, adică un mediu controlat în care actorii privați, instituțiile publice, societatea civilă și mediul academic testează soluții AI înainte ca tehnologia să fie larg răspândită și înainte ca regulile să fie cimentate.
Noi am argumentat deja necesitatea acestui instrument în paperul „România are nevoie urgentă de sandbox în politicile publice” iar Enciclica adaugă și o legitimare morală/normativă acestui demers pentru care România are, de altfel, și o obligație legală din partea Uniunii Europene.
Între timp, ecosistemul de testare a inovației la noi se situează la 12,3% din media europeană la inovarea de produs a IMM-urilor, față de 126% în Estonia, conform raportului ANIS, analizat și de noi. Avem, altfel spus, și obligația legală, și nevoia economică, și acum și argumentul moral de a inova și reglementa în tandem.
În acest sens, trebuie menționat că textul papal merge cu mult dincolo de falsa dilemă care blochează, uneori, discuția românească, anume că „dacă reglementăm, sufocăm inovația”. Răspunsul este că criteriile de demnitate „nu constituie o frână pentru inovație; dimpotrivă, o fac civilizată și umană”, prin „instituții capabile să reglementeze fără a înăbuși și să protejeze fără a confisca”.
3. Cine răspunde?
A doua coloană vertebrală a enciclicei este responsabilitatea. Pentru ca AI să servească binele comun, „responsabilitatea trebuie definită clar la fiecare etapă”, iar aceasta înseamnă „posibilitatea de a identifica cine trebuie să dea socoteală pentru decizii, să le justifice, să le monitorizeze și, la nevoie, să le conteste și să repare prejudiciul”, cu mențiunea că „nu este suficient să invocăm etica în abstract; sunt necesare cadre juridice solide, supraveghere independentă, utilizatori informați și un sistem politic care nu își abdică responsabilitatea”.
În acest sens, în analiza noastră care cuprinde și Strategia Națională pentru IA 2024-2027 am diagnosticat un document „aliniat la standardele europene, dar fără buget alocat explicit și fără o structură instituțională cu mandat clar de implementare”, așadar „o strategie pentru care nimeni nu e explicit responsabil”. Trebuie menționat, de asemenea, că acel document prevedea chiar o autoritate dedicată pentru gestionarea AI, care însă nu a mai fost înființată niciodată, în contextul în care strategia expiră anul viitor. Este o ilustrare fidelă a unei variante de abdicare, precum tipologia despre care vorbește Papa: etica care este invocată, strategia care a fost totuși creată, declarațiile care abundă în buzzwords, însă fără un cadru juridic aferent, supraveghere și, mai ales, fără „cineva care să dea socoteală”.
Am disecat această problemă structurală și în Cadrul de guvernanță digitală în România realizat alături de experții estonieni de la Digital Nation, iar discontinuitatea la fiecare ciclu electoral, cu trei miniștri ai digitalizării într-un singur an, condamnă orice strategie la a fi un simplu document fără proprietar. Soluția propusă de noi este un model de guvernanță cu un punct unic de responsabilitate: un birou de Chief Information Officer guvernamental sub un vicepremier dedicat digitalizării și un consilier pe AI la Administrația Prezidențială, cu un mandat care să depășească ciclul guvernamental.
Enciclica oferă criteriul după care se judecă orice organigramă: poate cetățeanul afectat de o decizie algoritmică, fie ea privind accesul la credit, la un serviciu public sau la un loc de muncă, să identifice cine răspunde, să conteste și să obțină reparație? În România de azi, răspunsul rămâne negativ, iar problema se extinde cu atât mai mult în ceea ce Papa descrie drept „excluderea celor vulnerabili [care] se îmbracă într-un strat de neutralitate și obiectivitate”.
4. Demnitatea muncii
Pentru România este deosebit de relevant și capitolul enciclicei care discută despre muncă, unde Papa abordează șomajul în masă drept „o adevărată calamitate socială” care „cere îndeosebi statului să-și exercite responsabilitatea”.
Soluția este inclusiv aceea a politicilor publice care trebuie să stabilească „criterii sociale pentru inovație”, astfel încât „fiecare introducere de automatizare și AI să fie însoțită de măsuri verificabile de protecție a locurilor de muncă, recalificare și participare a lucrătorilor” iar „costul adaptării să nu cadă exclusiv pe individ”.
Această diagnoză se așază peste dubla capcană în care România se află simultan printre cele mai expuse la automatizare și printre cele mai lente la adopție, pierzând locuri de muncă fără să câștige productivitate: între 1,2 și 1,8 milioane de angajați intră în categorii cu risc ridicat de automatizare în orizontul 2025–2030, una dintre cele mai mari expuneri din regiune.
Răspunsul instituțional rămâne, deocamdată, absent: lipsește o hartă a locurilor de muncă vulnerabile, o strategie de recalificare, un buget dedicat tranziției și un Observator Național pentru AI, așa cum propuneau Alexandru Dănescu și Roland Kristo în raportul Edge Institute Impactul tehnologiilor emergente asupra pieței muncii din România.
Astfel, enciclica adaugă criteriul moral care este adesea absent din calculul economic: „persoana umană este scop, nu mijloc, iar ordinea economică trebuie să rămână subordonată demnității umane și binelui comun”. O tranziție care „sacrifică sistematic locuri de muncă” pentru profit devine, dincolo de o eroare de politică publică, o nedreptate. Automatizarea trebuie, așadar, „să elibereze timp și capacități umane, în loc să producă excluziune”, ceea ce presupune politici proactive de formare continuă accesibile tuturor.
5. Tensiunea pe care trebuie să o recunoaștem cu onestitate
Ar fi necinstit să prezentăm enciclica drept un aliat necondiționat al agendei pro-adopție. Magnifica Humanitas pledează, în mai multe locuri, pentru prudență și chiar pentru „un ritm mai lent în adoptarea AI“, pentru curajul de „a încetini când totul accelerează“.
La Edge Institute avertizăm, dimpotrivă, că fiecare trimestru de ezitare adâncește capcanele care privesc România și pledăm pentru inovație și responsabilitate, aspecte care nu se exclud reciproc.
Așadar, contradicția este doar aparentă, căci acolo unde Papa critică adopția necritică, lipsită de garanții și pe spinarea indivizilor, noi criticăm absența adopției împreună cu absența garanțiilor, ambele în detrimentul (și pe spinarea) cetățenilor, cel puțin atâta timp cât tehnologia este inevitabilă – iar, în acest sens, numitorul comun este că factorul politic trebuie să își asume responsabilitatea.
Pentru România, în acest moment, riscul nu este supra-optimizarea tehnologică, ci de a deveni și obiectul tehnologiei, iar în acest context, apelul papal la „a încetini” se traduce, pentru noi, prin „a construi mai întâi cadrul”.
Concluzie: demnitatea se construiește, nu se așteaptă
Dacă ar fi să rezumăm convergența mesajului Papei cu propunerile noastre pentru autorități, ar fi tocmai citatul papal mai-sus explorat, anume necesitatea de a „reglementa fără a înăbuși și a proteja fără a confisca“. Reiterăm că avem nevoie de o guvernanță activă, responsabilă și participativă, la egală distanță de laissez-faire-ul care lasă vidul pe seama platformelor și de reglementarea care sperie inovatorii.
Tradus în trei decizii pe care le-am formulat în Apelul pentru transformarea digitală a României adresat viitorului Guvern, mesajul enciclicei pentru România poate fi tradus și așa:
- Întâi, un responsabil: un punct unic de răspundere, sub forma unui CIO guvernamental aflat sub un vicepremier al digitalizării și dublat de un mandat prezidențial pe AI. Această măsură trebuie să fie complementară cu reformarea Autorității de Digitalizare a României (ADR), care să dezvolte și să îndrume gestionarea AI.
- Apoi, un sandbox operațional până în august 2027, dincolo de obligația din AI Act, ca întruchipare instituțională a subsidiarității: spațiul în care comunitățile contribuie activ pentru inovații și gestionarea acestora. Aidoma, aici și ANCOM, ca autoritate de supraveghere desemnată pentru AI Act, trebuie să fie o resursă suplimentară pentru funcția de conformitate.
- Și, în fine, criterii sociale pentru inovație: o hartă a locurilor de muncă expuse, un observator dedicat și programe de recalificare accesibile, astfel încât „costul adaptării să nu cadă exclusiv pe individ”. Important, leadershipul politic și instituțional, atât din partea Guvernului prin vicepremier, cât și din partea consilierului de stat numit de Președinte, trebuie să se alinieze înspre a da inovațiilor direcția corectă.
Concluzionând, Magnifica Humanitas ne amintește că tehnologia ia chipul celor care o guvernează sau, în lipsa lor, chipul celor care profită de absența guvernării: pentru România, vidul de astăzi este el însuși o decizie, luată prin neluarea ei.
Iar demnitatea umană pe care enciclica o așază în centru se apără, concret, prin construirea instituțiilor care fac din tranziție o alegere asumată de noi, mai degrabă decât un produs livrat de alții. Aceste concluzii ne pot ghida direcția către tipologia de societate pe care ne-o dorim pentru România viitorului, în contextul inteligenței artificiale.