Cuprins:
Cred că toți auzim în jurul nostru că vin vremuri grele, deși, vorba cuiva, nimeni nu s-a întors din viitor ca să ne spună cum e de fapt acolo. Ceea ce mă face să mă întreb dacă asta nu cumva ține mai mult de modul în care ne uităm spre viitor decât de evoluția reală a situației economice sau politice.
Cred că, peste un deceniu, viața va fi mai rea decât acum
Optimiști despre lume, pesimiști despre țară
Am dat recent peste un studiu INSCOP Research din iunie 2026, în care românii au fost întrebați cum va arăta România peste un deceniu și, deși există și voci optimiste, o parte mai mare, aproape 40% dintre respondenți, crede că viața va fi mai rea decât acum. E o întrebare bună de reținut, pentru că e literalmente un test de imaginație, nu „cum te simți azi”, ci „poți concepe, în detaliu, un viitor mai bun pentru țara ta?”.
Interesant e că românii nu par deloc pesimiști. Eurobarometrul Parlamentului European din primăvara lui 2026 arată că 57% dintre ei se declară optimiști cu privire la viitorul lumii (față de 38% media UE, printre cei mai optimiști din Uniune), 60% cu privire la viitorul țării și 76% cu privire la viitorul propriu și al familiei. În același timp, se numără printre cei mai nemulțumiți din UE de calitatea propriei vieți, iar, într-un alt Eurobarometru, 70% criticau economia națională.
Câți români se declară optimiști privind viitorul?
De la resemnare la emigrare
E un tipar care merită atenția noastră, pentru că optimismul pare mai ușor de exprimat atâta vreme cât vorbim despre lume în general, dar devine mult mai greu de susținut în momentul în care trebuie să descriem, concret, un viitor mai bun al țării în care trăim.
Un sondaj realizat de IRSOP (Institutul Român de Sondare a Opiniei Publice), arată același lucru pe un orizont de timp mult mai scurt: aproape 7 din 10 români se așteaptă să trăiască mai prost peste doar un an de-acum înainte. Economiștii comportamentali numesc acest tipar resemnare, o stare mai greu de schimbat decât panica pură, tocmai pentru că se autoîntreține și devine, cu timpul, felul implicit în care ne raportăm la orice discuție despre viitor. Consecința practică a acestei resemnări s-ar putea să nu ne placă, asta fiindcă pentru unii poate însemna emigrare, și cred că ne doare cu atât mai mult cu cât vorbim de tineri. Potrivit Barometrului Național al Tinerilor, publicat de INSCOP în martie 2026, 65.2% sunt de părere că lucrurile merg într-o direcție greșită, iar 27,6% dintre tinerii români sub 25 de ani intenționează să plece din țară în următoarele 12 luni, pentru muncă sau studii.
~ 7 din 10 români se așteaptă să trăiască mai prost peste un an
> 6 din 10 tineri spun că lucrurile merg într-o direcție greșită
~ 3 din 10 tineri sub 25 de ani intenționează să plece din țară în următoarele 12 luni
Cred că, cel puțin în parte, poate fi un semn al legăturii dintre imaginație și acțiune: atunci când nu mai poți concepe un viitor mai bun aici, acțiunea firească nu mai e să construiești, ci să emigrezi în altă parte unde acel viitor pare deja posibil. Nici de peste granițe situația României nu e percepută mai pozitiv: un sondaj realizat de Edge Institute în Diaspora arată că doar 22% dintre românii din străinătate cred că România merge într-o direcție bună, în timp ce 49% cred că merge într-o direcție greșită. Aceiași respondenți, când sunt întrebați despre țara în care locuiesc, răspund aproape în oglindă.
Criza de imaginație socială
Am găsit de curând, într-un dicționar mai vechi, cuvântul „viitoruri” catalogat drept arhaism, ceea ce mi s-a părut un detaliu neașteptat de grăitor, pentru că noi am ajuns să vorbim despre viitor la singular, ca despre o extrapolare aproape mecanică a ceea ce a fost și a ceea ce este acum, și nu ca despre un spațiu cu mai multe direcții posibile, pe care ai putea alege să-l explorezi în mai multe feluri. Și mă întreb de ce am ajuns aici, de ce ne imaginăm doar un singur fir al viitorului. Eu cred că dacă nu ne imaginăm mai multe variante posibile, cu atât mai puțin ajungem vreodată să le și construim.
„O societate care nu-și poate imagina un viitor mai bun nu are spre ce să se îndrepte.”
Geoff Mulgan„Să te proiectezi 10 ani în viitor e o abilitate. Se antrenează, ca oricare alta.”
Jane McGonigal„Când te gândești la viitor, imaginația contează mai mult decât predicția exactă.”
Alvin Toffler„Imaginația e mai importantă decât cunoașterea.”
Albert EinsteinCercetătorul Geoff Mulgan, profesor de inteligență colectivă, politici publice și inovație socială la University College London și fost director al think tank-ului britanic Nesta, a numit acest fenomen mai larg criza de imaginație socială, adică acea capacitate tot mai redusă de a concepe, în detaliu, o societate mai bună, nu doar de a te teme de una mai rea. Ne vine ușor să ne imaginăm ce merge prost, pentru că filmele, știrile și scenariile de criză ne oferă zilnic material din belșug, dar ne e mult mai greu să descriem concret cum ar arăta, peste 10-20 de ani, un sistem de sănătate digital funcțional sau o piață a muncii vizibil mai echitabilă. Iar o societate care nu-și poate imagina un viitor mai bun nu prea are cum să acționeze concret pentru el, din simplul motiv că nu are, de fapt, spre ce anume să se îndrepte.
Jane McGonigal, cercetătoare la Institute for the Future și autoarea cărții „Imaginable”, scrie că exercițiul de a te proiecta 10 ani în viitor, în detaliu, ca și cum chiar te-ai afla acolo, este o abilitate care se antrenează, la fel ca oricare alta. Ea vorbește despre „optimism urgent”, nu ca despre o stare pasivă de speranță, ci ca despre o formă activă de agentivitate, sentimentul concret că poți influența ceea ce urmează. Iar diferența față de simpla predicție, cum scria încă din 1970 Alvin Toffler, e că atunci când te gândești cu adevărat la viitor contează mai mult să fii imaginativ și perspicace decât să ghicești exact ce se va întâmpla.
Un citat atribuit lui Einstein spune că imaginația e mai importantă decât cunoașterea – „Imagination is more important than knowledge. Knowledge is limited. Imagination encircles the world”. Mie mi se pare că se potrivește exact momentelor în care ce știm până acum nu mai ajunge să ne explice ce se întâmplă în jurul nostru.
Între urgențele de azi și nostalgia de ieri
O parte din explicație e simplă și ține de cum ne organizăm zilele: prezentul ne mănâncă tot timpul disponibil. Avem „incendii” de stins chiar acum, avem deadline-uri de livrat săptămâna asta, avem facturi de plătit până la finalul lunii, și e foarte greu, în acest ritm, să faci loc unui exercițiu de gândire care nu are niciun termen limită imediat. Dar cred că tocmai de aceea viitorul trebuie pus mai des pe agendă, și personal, și profesional, și la nivel de politici publice; nu zic să înlocuim urgențele de azi, dar nici să le lăsăm să rămână singurul lucru la care ne uităm vreodată. Aștept, sincer, un program, indiferent dacă vine dintr-o instituție publică sau dintr-un partid, care are în vedere o viziune reală pe termen lung, ceva mai mult decât o simplă extrapolare a trecutului și a prezentului îmbrăcată în cifre noi.
Cât de repede ne oprim din imaginat
Vă spun și cum m-a prins recent propriul meu mecanism de gândire în offside. Când am citit că Harvard face un studiu global, Atlas of Economic Complexity, care măsoară cât de diverse și sofisticate sunt exporturile țărilor, nici nu mi-am imaginat că ar analiza și România (noi nefăcând parte din multe alte studii globale, de altfel). Dar când am văzut că sunt peste 100 de țări analizate și că, automat, am intrat și noi, nu mi-a venit deloc simplu să îmi imaginez că am fi în top 25. Spoiler: România este pe locul 23, după ce a urcat 9 poziții în ultimii 10 ani, pe seama diversificării exporturilor. Departe de mine gândul că suntem într-o situație roz, să ne înțelegem. Apropo, aceiași cercetători estimează pentru România o creștere de doar 2,2% pe an în următorul deceniu, fiind în jumătatea de jos a clasamentului global. Dar m-a făcut să observ cât de repede ne oprim din imaginat, chiar și atunci când datele ne-ar permite să mergem mai departe.
Charles R. Morris scrie, în cartea sa „The Tycoons”, despre 4 dintre marii magnați care au construit economia americană modernă, Carnegie, Rockefeller, Gould și Morgan, iar concluzia lui e că acești magnați aveau ceva ce poate managerilor de azi le lipsește adesea: „imaginația și determinarea de a depăși limitele convenționale ale creșterii”. Cred că observația se aplică la fel de bine și dincolo de mediul corporativ, în instituții publice, în administrație, în politică, pentru că peste tot unde ajungem să confundăm buna gestionare a prezentului cu o strategie de viitor riscăm să pierdem exact acea imaginație și determinare pe care oamenii de succes o au și o cultivă constant.
Viitorul ca infrastructură de stat
În alte țări, acest deficit de imaginație s-a manifestat mai ales ca o retragere a unor instituții care, cândva, susțineau activ gândirea pe termen lung, universități, partide politice, think tank-uri. În România, situația e diferită, și cred că merită spus clar: nu vorbim despre o retragere, pentru că aceste instituții nici nu au apucat vreodată să ocupe cu adevărat acest rol la noi. Partidele politice nu au avut, în general, echipe dedicate articulării unor programe pe 10-20 de ani, iar think tank-urile abia acum, cu câțiva ani buni de activitate în spate, nu cu decenii, încep să capete masă critică. Practic, avem șansa neașteptată de a construi direct bine, nu de a repara ceva care s-a stricat deja, iar asta se aplică deopotrivă instituțiilor publice, companiilor și organizațiilor de tot felul. Vă mai aduceți aminte că noi nu am fost primii care am avut internet, dar și când am avut: direct fibră optică și în topuri la viteză!?
Câteva țări au tratat această problemă instituțional și pot fi un reper util pentru oricine, funcționar public, politician sau antreprenor, care vrea să înceapă sau să contribuie la un astfel de exercițiu. De exemplu Finlanda are, din 1993, o Comisie Parlamentară pentru Viitor, care ține gândirea pe termen lung direct în procesul legislativ curent și nu doar într-un raport, uitat într-un sertar eventual. Țara Galilor a adoptat în 2015 o lege a generațiilor viitoare, cu un comisar dedicat, care evaluează sistematic impactul deciziilor publice de azi asupra generațiilor viitoare. Singapore are din 2009 un Centru pentru Foresight Strategic, poziționat deliberat aproape de nucleul guvernului.
Mai aproape de noi, geografic și instituțional, Estonia (despre care am mai tot vorbit în acest newsletter) are propriul ei Centru de Foresight, un think tank independent care funcționează pe lângă Parlament și care construiește sistematic scenarii pe termen lung pentru politici publice, de la sistemul de sănătate până la piața muncii. E genul de instituție pe care o țară din regiunea noastră chiar a reușit să o construiască și să o mențină funcțională de-a lungul mai multor cicluri electorale.
Nici nivelul internațional nu lipsește din tablou. Comisia Europeană are propriul ei program de Foresight strategic, cu rapoarte anuale și teoretic o rețea de „Miniștri pentru Viitor” din statele membre. OECD are o Unitate de Foresight Strategic dedicată, înființată în 2013 tocmai pentru a sprijini țările membre să-și construiască această capacitate. NATO conduce, la rândul ei, un proces de analiză de foresight strategic pentru mediul de securitate viitor, iar World Economic Forum operează o platformă de inteligență strategică folosită deja de guverne (adoptată de exemplu de Emiratele Arabe Unite pentru propriile exerciții de planificare pe termen lung). Practic, infrastructura de gândire pe termen lung există deja la nivel global, e doar o chestiune de a alege să te conectezi la ea, nu de a o inventa de la zero. Tiparul comun al tuturor acestor exemple e simplu: toate tratează capacitatea de a imagina viitorul ca infrastructură de stat, cu mandat, buget și continuitate legală, nu ca pe un exercițiu ocazional de brainstorming, făcut o dată la schimbarea de guvern și apoi uitat.
Știi când auzim, la fiecare discurs oficial, ceva de genul „avem un plan pentru redresarea economică a acestui an”? Cum ar fi dacă am continua aceeași frază cu „și am construit deja 4 scenarii diferite pentru cum ar putea arăta economia peste 5-10 ani, ca să știm din timp spre care ne îndreptăm și ce am face dacă lucrurile ies altfel decât ne așteptăm”? Parcă în prima variantă decizia e legată doar de ciclul bugetar curent, iar a doua include, de la bun început, viitorul ca parte din decizie, nu doar așa ca pe un adaos.
Pentru orice instituție, publică sau privată, care vrea să înceapă acest exercițiu, indiferent de dimensiune sau de domeniu, 3 întrebări simple pot fi un punct de plecare rezonabil (fără să fie nevoie de un departament nou sau de un buget mare de la bun început).
3 întrebări de la care să începi
Cine, la noi, are explicit sarcina de a gândi dincolo de ciclul curent?
Nu trebuie să fie o echipă mare de la început, e suficient să fie clar cine anume poartă responsabilitatea, ca să nu rămână „responsabilitatea tuturor”, care în practică înseamnă aproape mereu responsabilitatea nimănui.
Când am descris ultima dată, în detaliu, nu doar în comunicate de presă sau sloganuri de campanie, măcar o versiune pozitivă și credibilă a viitorului nostru?
Dacă răspunsul nu vine ușor, probabil trecem direct de la prezent la scenarii de criză, și ne uităm mai mult la riscuri, și mai puțin la oportunități.
Câte scenarii diferite avem pregătite pentru următorii 5 ani, nu doar unul singur, optimizat strict pentru condițiile de azi?
Un singur scenariu e, de fapt, o presupunere deghizată în strategie. Eu aici mereu recomand 4, un număr suficient de mare cât să nu ne blocăm într-o singură variantă sau să mergem doar pe extreme (worst case / best case scenarios) și suficient de mic cât să rămână acționabil și monitorizabil, iar metode de a le elabora sistematic există, cum ar fi matricea 2x2 sau metoda celor patru viitoruri a lui Dator.
Patru scenarii, nu unul
Imaginează-ți că tendințele actuale continuă treptat, iar sistemele rămân, în mare parte, intacte.
Imaginează-ți că sisteme-cheie, precum guvernarea, cedează în urma unor crize.
Imaginează-ți că societatea se reorganizează în jurul unor reguli și constrângeri noi.
Imaginează-ți că schimbări radicale perturbă sistemele actuale și creează paradigme cu totul noi.
Ca să vedeți cât de concret poate fi asta în elaborarea de politici publice, un exemplu recent, din iunie 2026: Government Office for Science din Marea Britanie a publicat scenarii despre cum ar putea arăta inteligența artificială în 2030, construite pe șase incertitudini critice: capacitatea inteligenței artificiale, distribuția și accesul la modele, securitatea, adopția, efectul asupra locurilor de muncă și cooperarea globală. Ce mi se pare cel mai interesant e cum sunt gândite să fie folosite: ca bază comună pentru gândirea la nivelul întregului guvern, cu ministerele testându-și politicile în toate aceste posibile viitoruri, plecând de la o întrebare simplă, „dacă lumea ar arăta așa, ce ar însemna pentru domeniul meu?”. Scenariile nu prezic nimic exact și nu includ nicio intervenție / soluție a guvernului, tocmai ca să poată fi folosite pentru a testa politici, iar echipa de foresight a aceleiași instituții este pregătită să sprijine ministerele în aplicarea lor.
O criză de imaginație nu se simte ca o criză
Așa că data viitoare când cineva descrie „viitorul” într-o strategie, într-un program de guvernare sau într-o simplă discuție de echipă, merită verificat dacă descrie de fapt doar o extensie mai eficientă a prezentului. O criză de imaginație nu se simte, de regulă, ca o criză. Cred că mai degrabă ce auzim sau simțim este fatalism, resemnare, lipsă de opțiuni sau o senzație vagă că nu prea mai are sens să visezi la ceva diferit. Iar asta devine cu adevărat vizibil abia atunci când e prea târziu să mai construiești alternative. Motiv suficient, zic eu, să începem exercițiul ăsta chiar de pe acum și să punem și viitorul mai des pe agendă!
Îmi place să-mi imaginez modelele noastre mentale ca pe niște ferestre prin care ne uităm la lume. Facem presupuneri despre cum funcționează lucrurile, iar dacă nu le mai actualizăm și se strânge „praf” pe ele, lumea nu se mai vede bine, iar noi tragem concluzii prin „sticla murdară”. Așadar, zic să mai ștergem praful, să ne suflecăm mâinile și să dăm înainte cu agentivitate și optimism, pentru că viitorul are nevoie de optimiști, adică de cei care aleg să nu ignore problemele, dar să creadă că are sens să facă ceva în privința lor.